Destinaţii: Iordania – Hoinar pe dunele portocalii

În ultimii ani, pe final de martie, companiile aeriene au avut super-promoţii la biletele de avion.  La fel s-a întâmplat şi în acest an. Tentaţiile au fost multe, dar 97 de euro pentru un bilet dus-întors Bucureşti – Amman a fost o ofertă de nerefuzat…

Toţi cunoscuţii mei au avut o reţinere când au aflat că plec în Iordania. Nici eu nu eram sigură că am ales bine destinaţia şi momentul, dar tot am pornit la drum, împreună cu soţul. Pe cont propriu, fără program făcut de agenţii, ca de obicei. Am aterizat la Amman în toiul nopţii şi în scurt timp am rămas singuri prin aeroport… Aşteptam pe cineva de la o companie de închiriat maşini – şi nu mai apărea. „Iată-ne singuri într-o ţară despre care nu ştim mare lucru, cu oameni a căror limbă nu o vorbim” îmi spuneam, ţinându-mi capul în palme. „Pot să vă ajut? De ce nu aţi plecat din aeroport?” aud în scurt timp – şi văd un militar cu arma pe umăr. Senzaţia de mirare de pe faţa mea l-a făcut să zâmbească şi să continue: „Am studiat trei ani la Bucureşti, la Academia Militară. De asta ştiu limba!”. Brusc, nu mai eram printre străini . În scurt timp ne-am primit şi maşina, de la un tip foarte prietenos, dar deloc agitat, deşi întârziase. Îmi confirma ce ştiam eu despre ţările arabe: aici totul se întâmplă, dar nu când vrem noi, ci când vrea Allah.
Am plecat din aeroport la volanul unei Toyota Corolla, închiriată cu 280 euro pentru zece zile. Era deja 5 dimineaţa când am oprit la o brutărie, încercând să aflăm cum să ajungem la hotel. Alesesem să ne cazăm la Madaba, o localitate mai apropiată de aeroport decât Ammanul, capitala ţării, tocmai în ideea că ne va fi mai uşor să ne descurcăm la volan.  Plecăm cu o pungă de lipii calde şi nişte indicaţii de la angajaţi, dar ne învârtim în cerc şi în câteva minute suntem din nou în faţa brutăriei. De data aceasta unul dintre băieţi alege să urce în maşina lui şi ne face semn să îl urmăm. Ajunşi în faţa hotelului ne-a zâmbit, ne-a făcut cu mâna şi ne-a confirmat încă o dată că iordanienii sunt un popor foarte primitor.
Cel mai renumit obiectiv din Madaba este Biserica Sfântu Gheorghe, căreia i s-a dus vestea în toată lumea datorită pardoselii ei. Făcută din peste două milioane de piese de mozaic, în urmă cu 1500 de ani, ea este de fapt cea mai veche hartă pe care apar Ierusalimul, Palestina şi teritoriile sfinte.
Jerash – aşezare menţionată şi în Biblie, sub numele de Gerasa – a fost următoarea noastră oprire. Aflat la 48 km de Amman şi la o distanţă destul de mică de graniţa cu Siria, Jerash este unul din cele mai mari şi mai bine păstrate oraşe romane din afara Italiei. Între secolele 3 și 5 oraşul era un important centru religios şi casă pentru 20.000 de persoane. După o serie de cutremure citadela a fost încet-încet abandonată, asta până în anul 1806, când un explo­ra­tor german a redescoperit locul. Cea mai mare parte a oraşului antic Jerash fusese acoperită de nisip, ceea ce a contribuit la păstrarea sa. Poate datorită apropierii de graniţă şi a instabilităţii din zonă, aici majoritatea covârşitoare a vizitatorilor nu erau străini, ci iordanieni, alături de care ne-am plimbat pe lângă Arcul de Triumf al lui Adrian, Forumul Oval sau pe Aleea Cardo, cu cele peste 200 de coloane ionice şi dorice. În Amfi­teatru am prins un spectacol cu muzică tradiţională şi, dacă am fi ales orice altă zi decât vinerea pentru a ajunge aici, am fi prins pe Hipodrom spectacole cu gladiatori şi întreceri de care romane.

De la Madaba se ajunge foarte uşor la Muntele Nebo – unul din locurile sfinte ale Iordaniei, unde se spune că a urcat Moise pentru a vedea Pământul Făgăduinţei şi unde se presupune că este înmormântat. În apropiere se află şi locul unde a fost botezat Iisus, loc care, de asemenea, poate fi vizitat.
Dacă aţi ajuns până aici, continuaţi-vă drumul spre Marea Moartă. Ca să faci baie ai trei opţiuni: să cobori la o plajă neamenajată, să plăteşti în jur de 12 euro şi să mergi la una din cele două plaje amenajate (una din ele are şi piscină cu apă dulce) sau să te cazezi la unul din hotelurile de cinci stele care au acces direct la mare.

Prima opţiune este adesea preferată de localnici, care vin aici mai ales vinerea, la picnic, cu toată familia. Adulţi, bătrâni şi copii fac baie până seara, apoi stau pe lângă grătare şi ascultă muzică, fiecare de la maşina lui, la lumina farurilor. Noi am ales să plătim intrarea, în primul rând pentru că am ştiut că după ce vom ieşi din apa sărată vom avea nevoie de duş pentru a scăpa de senzaţia de piele care ţine.

La câţiva kilometri de Marea Moartă, o altă destinaţie pentru o baie mai… altfel. Hammamat Ma’in este un loc cu apă minerală foarte fierbinte care iese din izvoare şi se revarsă în cascade înalte, puţin cunoscut de turişti, dar foarte apreciat de localnici (ei spun că apa face bine „la toate”). Legenda spune că şi regele Irod se trata aici şi că atât de mult i-a plăcut zona încât şi-a construit în apropiere, la Mukawir, un palat (unde se spune că a fost decapitat Ioan Botezătorul).
Ca să ajungi la izvoare trebuie să plăteşti o taxă şi să intri într-un resort. Există bazine acoperite, separat pentru bărbaţi şi femei, dar aburii, aglomeraţia şi… senzaţia ciudată de a face baie cu oameni îmbrăcaţi din cap până-n picioare m-au făcut să spun „pas”. În bazinele exterioare însă, aceeaşi problemă: eram singurii turişti, iar costumul de baie (întreg) părea insuficient faţă de rochiile lungi şi baticurile femeilor, aşa că am considerat că este mai bine să intru şi eu îmbrăcată… Altfel, oamenii au fost foarte drăguţi: ne-au oferit cele mai bune locuri, fix în mijloc, unde cădea cascada cu cea mai mare putere şi apa era cea mai fierbinte, iar în grota de deasupra bazinului, unde se făcea saună (de la un fir de apă termală) ne lăsau unde era mai cald.

Daca aţi luat vacanţa în Iordania cu gândul de a sta la plajă şi a face baie în mare, atunci trebuie să ajungeţi la Aqaba. Noi nu am fost prea norocoşi: în luna aprilie vremea nu a fost chiar de stat la plajă, iar curenţii au făcut ca Marea Roşie să nu fie prea clară, aşa că am făcut scufundări, dar nu am reuşit să vedem mare lucru.

Următoarea destinaţie, la 70 km de Aqaba, a fost deşertul Wadi Rum. Având statutul de Rezervaţie Naturală, zona este atent monitorizată de Societatea Regală pentru Conservarea Naturii. Tocmai de aceea accesul se face printr-un singur loc, unde poţi închiria ghizi (neapărat beduini) sau te vei întâlni cu al tău, dacă l-ai „rezervat” dinainte. În Wadi Rum nu pot intra decât maşinile companiilor de turism locale, dar asta dă şi turiştilor siguranţa că nu se vor rătăci sau nu vor rămâne blocaţi, cu maşinile lor, printre dunele de nisip.

Pe internet am găsit date de contact ale mai multor ghizi, care ofereau diferite pachete: vizită de câteva ore prin deşert, tururi de o zi sau două, cu maşina sau cu cămila, şi cazare la cort, în deşert, peste noapte, sau excursii de mai multe zile prin deşert, care includ trasee de ascensi­une. Am ales un tur cu maşina 4×4, o noapte în deşert şi toate mesele incluse pentru aproximativ 135 de euro (tarif pentru două persoane). Ne-am protejat de soarele puternic cu pantaloni lungi, cămaşă cu mânecă lungă şi ne-am acoperit capul, apoi am pornit la drum.
Ne-am plimbat prin deşertul vast (720 km2), am văzut locuri senzaţionale, am urcat şi coborât dune de nisip – pe unele din prima, pe altele după câteva încercări. Dar să urci cu piciorul dune de nisip este o experienţă foarte obositoare. Iar dacă te mai şi pierzi de ghid pentru aproape două ore, cum am făcut noi, şi trebuie să urci şi să cobori dunele de mai multe ori, panica şi oboseala te vor face să nu uiţi niciodată experienţa… Eu sigur nu voi uita dunele din canionul pe care l-am traversat de două ori dus-întors, încercând să îmi amintesc la care capăt a spus ghidul că ne va aştepta… Se lăsa seara, se făcea frig şi în liniştea aceea se auzea, din când în când, numai ţipătul câte unei păsări sau al unui animal…
Am ajuns la tabără cu puţin înainte de apus. Au fost momente incredibile: am stat într-o linişte deplină, pe cea mai înaltă stâncă, să vedem cum se scurge soarele în spatele dunelor galbene, roşii ori portocalii. A urmat cina, gătită acolo de un bucătar egiptean care de-abia rupea câteva cuvinte în engleză („no english, no friends” s-a lamentat el, bucuros când m-a auzit vorbind în arabă şi trist când a constatat că nici eu nu ştiu mai multă arabă decât ştia el engleză). Nu am avut curent electric, dar am primit lanterne, la toaletă şi duş am găsit lumânări, iar în cort am avut o mulţime de pături – pentru că, peste noapte, în deşert este foarte rece.
Turul nostru a continuat spre o destinaţie care ne-a adus brusc cu picioarele pe pământ – Petra. În zilele petrecute în Iordania ne obişnuiserăm cu oamenii şi începuse să ne fie drag veşnicul „Hello! Where are you from?” care ne aducea încă o cunoştinţă printre localnici. Totuşi, după ce în Wadi Rum am tăcut cât am vrut, în Petra cea extrem de aglomerată (de când a fost inclusă pe lista cu Cele Şapte Minuni ale lumii moderne) am avut impresia că toată lumea vrea ceva de la noi. Să ne vândă, să ne întrebe, să ne invite… Obositoare trecerea… Iar turiştii, deşi numeroşi şi în restul ţării, aici păreau că au acaparat oraşul şi că se simţeau ca acasă, în haine strâmte şi pantaloni scurţi, stând la terasele şi restaurantele cu meniuri în limba engleză şi chelneri gălăgioşi…

Petra, oraşul roz săpat în stâncă, a fost construit acum 2500 de ani şi a rămas necunoscut lumii până în anul 1812, când a fost descoperit de un explo­rator elveţian. Defileul îngust, „Siq”, foarte înalt şi lung de 1,2 km, care cu siguranţă a contribuit la protejarea locului, poate fi străbătut călare pe cai sau măgăruşi ori cu şareta. La capătul acestui defileu se află cea mai cunoscută, impresionantă şi fotografiată ruină din Petra: Trezoreria („Al Khazneh”).
Agenţiile de turism vând această destinaţie ca fiind o excursie de jumătate de zi. Insuficient, cu siguranţă… Noi de-abia am văzut “Strada Faţadelor”, cu mormintele cu intrări sculptate în piatră, centrul oraşului cu Teatrul construit pentru 3000 de persoane şi Strada Colonadelor, plină cândva de magazinele nabateenilor. Vroiam să ajungem la Mănăstire, aşa că am urcat cu greu 900 de trepte de piatră, înguste şi tocite. Pe drum ne-am tras sufletul la tarabele localnicilor. Până nu demult, ei chiar trăiau în Petra şi Petra mică (o aşezare din apropiere, săpată în stâncă). Acum autorităţile le-au construit un sat unde locuiesc, dar, pentru că nu au surse de venit, mulţi trăiesc din vânzarea de suveniruri – eşarfe, coliere din os de cămilă şi bijuterii de argint. Ca să atragă clienţi, vânzătorii îţi oferă adesea ceai – „for free, madam” – şi îţi atrag atenţia că este semnul de ospitalitate al beduinilor şi nu se cade să îi refuzi. Ajunşi sus, la Mănăstire, am uitat tot efortul făcut… Construcţia este impresionantă: este monumentul cu cea mai largă faţadă din complex, având o înălţime de 45 m şi o lăţime de 50. Chiar în faţa ei a fost amenajat, într-o grotă, un bar pentru turişti, unde să îţi tragi sufletul la un ceai, înainte de a continua drumul spre cele câteva locuri de belvedere. Cine mai are energie şi timp poate merge la Amfiteatru şi apoi să urce la „Locul înalt de sacrificiu”. Noi, însă, epuizaţi din cauza urcării şi a căldurii, nu am ajuns…

Vacanţa în Iordania a fost o experienţă interesantă. Ţara stă bine şi la capitolul „siguranţă”, pentru care m-am frământat eu. Este atâta poliţie pe drumuri, atâtea filtre ale armatei pe şosele, atâtea radare care să te „calmeze” (şi amenzi aşa de mari) încât nu ai de ce să îţi fie frică. Iar şoselele sunt excelente şi neaglomerate, deci, nici la acest capitol nu trebuie să ai emoţii. Alege doar pe care din cele trei autostrăzi vrei să străbaţi ţara (cea paralelă cu Marea Moartă, cea prin deşert sau cea prin zona înaltă a ţării) şi, cu curaj şi curiozitate, la drum!

Text/Foto: Iza TACHE GHERHEȘ