Sau altfel spus, cum m-au lăsat pe mine francezii cu gura căscată și buzunarele goale.
Ca tot românul pe care îl mănâncă undeva să facă escapade sezoniere cu ștaif, hop și eu cu blondul din dotare pe Coasta de Azur, perla litoralului francez. Acum, luaţi-o și voi ca pe o parodie cu mille-feuille de adevăr; nu dați cu parul, sunt doar experiențe personale, privite cu ochii de jurnalist. Să știți din capul locului că, (iertată-mi fie lipsa de modestie) am fost plimbată și răsplimbată pe tot globul, grație soartei favorabile care m-a învăluit când prestam delegații oficiale via Cotroceni și până când mi-am permis să vizez pașaportul pe cont propriu, așa că am altă abordare a călătoriilor.
La Nisa am dat cu ochii de promenada vieții (La Promenade des Anglais). În față azurul mediteranei și în spate cele mai șarmante clădiri și hoteluri. Și moț, „al nostru”, „Le Negresco”, desigur (căutați pe Google, să nu vă povestesc eu istoria acestui hotel). Că tot am pomenit de Negresco, mă bucur că noi, românii, suntem menționați și așa, că în rest, pe ștrase, la filfizoni, toți cerșetorii sunt mioritici și gata să participe la „Francezii au talent”, cu serenade la acordeon, dansul călușarul sau Mireille Mathieu în variantă indecisă, recitând din Guță. Merită francezii toate onorurile noastre, la cât french kiss cu limba de la pantofi ne dau nouă, românilor, pe oriunde ne prind.
Cum spuneam, promenada te răvășește. Prin ochi, dar mai ales prin nas, cu mirosuri neplăcute. Măi fraților, o umezeală, căldură și o îmbâcseală la ăștia de traspiram trei găleți de apă caldă pe zi.
Localnicii nu aveau nici pe dracu’, fiind aclimatizați. Turiștii, însă, ferească Bunuțul, transfigurați, nu alta. Eu pun pariu că toate pozele din online sunt photoshopate, că altfel nu ai cum. În realitate, un puhoi de mopuri, așa arătam.
Lumea pe relax, ce să zic. Potăi peste tot, din acelea mici, de latră mult și ascuțit, cu lese care mai de care mai blazonate. La bogați, lighioanele sunt plimbate în genți de firmă, obligatoriu. Bichonii tunși „fade”, la saloane specializate, unde beneficiază și de bombon cu mentă.
Francezii fierți pe sport. Fugeau ca alergați de struți, dotați cu căști și aparate de măsurat ba glicemia, ba tensiune, ba pulsul, ba ureea serică, ba nivelul de uzură la chiloți, ba naiba știe ce. Unde întorceai capul, cineva fugea. Și dacă fura unul ceva și fugea cu prada, nu te prindeai. Mai erau cei cu bicicletele (evidamont electrice) și trotinetele (evidamont electrice). Și ăia pe goană. Riscul să fii călcat de consumatorii de calorii era maxim. M-am umplut de vigilență pe speța asta, deși eu plecasem de acasă pregătită sa combat furtul din buzunare.
La francezi mi-au plăcut tartele cu zmeură și macaronșii (butonașii colorați). Bune rău. Ce-i al lor, e al lor. La braserie „satului” coadă non stop.
Două uși care dădeau spre aceeași tejghea. Nu te așezi tu așa cum îți cășună la coadă. Tartinierii și ecleriștii pe dreapta, croisantierii pe stânga. În fața magazinului vreo opt mese, patru cu câte două scaune, patru cu câte patru scaune. Mesele, în general, libere că mai toată lumea lua la pachet ce lua. Mă așez la o masă de patru cu mon ami să savurăm croisantele și cafeaua. Numa’ ce întorc privirea spre ușa braseriei și vânzătoarea, care escaladase tejgheaua, se năpustește pe noi, furibundă și cotcodăcind niște înjurături.
„— Sunteți două persoane! De ce v-ați așezat la masă de patru? Și mai stați și în dreptul tartelor, deși ați comandat croisante!
Imediat treceți la masa de două persoane, în dreptul vitrinei cu croisante!
— Madam, dar nu mai e nimeni pe terasă! Ce contează la ce masă stam?
— Les rules, les rules, le reglement!”
Bă, dă-o naibii, am comis-o!
Eu nu zic că nu avea dreptate în legea ei acolo, dar și să faci o criză pentru două scaune, e ușor patinaj. Deh, fraternité, amabilité, modernité!
În fine, să revin la căldură și umezeală, că pe mine astea m-au marcat pe viață. Cred că mi-au crescut licheni pe mațe și am dezvoltat mucegai pe găurile ORL și nu numai. N-ai cum. Jur, îi înțeleg pe sportivii de la olimpiadă că s-au plâns de lipsa AC și s-au ușchit care pe unde a putut. Măi, oameni buni, cred că francezii, în spiritul poetului iluminist de l-am amintit, cu viziunea lor cu tot, eco friendly gen, au tăiat accesul la AC. Nu era aer condiționat nicăieri. Nici în restaurante (alea mai scumpe doar), nici în magazine, nici în tren, nici în autobuz, nici în AC nu era AC! Campionat național de asudat, jur! Saună cât simți cu nările. Noi ăștia ca mine de ne-am născut din mamă pinguin și tată morsă, am murit la propriu de cald.
Francezii foaaaarte prietenoși, de altfel. Pe principiul bienvenue, notre **** în votre ****.
Un sictir pe ei și un dezgust de zile mari. Miroseau românii ca pe șosete. Scoteai bancnote în loc de card, harșt cu ele la aparatul de verificat autenticitatea. Am făcut la ITP de bani de mi-a venit acru. La bancnota de 500 euro (bani munciți, nu dați cu hate) a fost festival. S-a întrunit o comisie. Dau să plătesc la o terasă. A venit unu’ că dacă nu cumva am bani mai mici. N-am, zic. A plecat, a venit iar, ca dacă nu am card. N-am, zic. A plecat, l-a chemat pe un coleg, ăla l-a chemat pe patron, cred ca a sunat-o și pe mă-sa să-și dea cu părerea de banii mei. Adevărul că de la umezeală aduceam cu hoțomana de Brigitte Bardot în variantă îmbunătățită de la a patra tinerețe.
Într-un final le am zis că eu vase nu spăl, că-mi sare oja și alta turquoise precum coasta lor nu am la mine. Și că ar fi bine să-mi aducă restul până nu dau drumul la câinele din poșetă! De draci nu le-am lăsat tips.
Habar n-au ei ce cetățean model sunt eu. Ma suspectau exact când mă pregăteam să cumpăr un suvenir, să nu plec cu mâna goală. Aveau magneți cu cocoșei. Mari.
Apropos de cumpărat. Scump rău. Totul. Apa, cafeaua, țoalele, mâncarea, tot. Prețuri ca la noi în aeroport. Bravo lor. Știu să-și vândă și rahatul la pechinezi pe post de atracție turistică. La Monaco (la castelul prințului) e arborat un drapel. Dacă steagul fâlfâie, încoronatul e acasă. Dacă nu, nu! Logic. Îmi și imaginam cum stă Albert așa sprijinit în coate pe pervazul ferestrei castelului din vârful stâncii și privește la populația cu sânge rouge cum urcă Golgota să-i viziteze odăile.
„— Așa, supușii mei și nu numai. Veniți! Veniți cu toții, încolonați, gâfâiți până sus, beți trei litri de apă a câte zece euro litrul, apoi plimbați-vă prin castel de 40 de euro pe cap de muritor și la final lingeți înghețată regală de 18 euro.
Veniți, că vrea colega de suită, Charlene, să-și ia o rochie Chanel de catifea bordeaux și eu am spart deja banii din vizitele voastre pe săptămâna asta pe patru Maserati. Veniți, dragilor. Eu vă triez de la balcon că și așa mor de plictiseală. În fiecare dimineața mă trezesc și privesc aceleași iahturi enervant de luxoase din port, apoi mă duc la Casino și joc la păcănele cu bogații lumii.” Trist.
Ne-am dus la cazino, apropos! Normal ca ne-am dus, că doar nu era să ratăm să ne pozăm pe la bogați. Acolo, dame multe. De companie. Numa’ brand din cap până-ntre picioare. Frumoase rău. Cele mai multe rusoaice. Erau live pe telefoane cu aparținătorii.
„– Bebe, je t’aime, îți place cum sunt dezbrăcată? Bebe, vien că s-a aerisit cardul.”
Bebe-gerovital țuguia buzele pe ecran și anunța ora sosirii pe covorul roșu. Fetele chicoteau, scoteau adidașii și puneau Louboutinii.
Bravo și lor. Pai ce să facă? Să se trezească la șase, cu ceasul, în fiecare dimineață ca din stop cardiac și să plece la munca? Neee.
Apropos de modă. Știți că se poartă șlapii cu șosete? Știți pe naiba’!
V-ați învățat în Balenciaga și McQueen. Să-i vezi pe francezi ce o ard pe lejeritate. Eu cred că dimineața se duc în șifonier, închid ochii și ce trag pe ei, aia e. Furou peste egări, fața de masă, chiloții cu glugă. Fashion, n-ai treabă!
Le place și supa de ceapă! Eu mai mâncasem pe la apres schiuri prin Austria. Am zis să fiu slim pe cristiane, dar după două zile nu se mai închidea fermoarul la nădragii flaușați, că după am citit ingredientele și ăia puneau amidon și cartofi pasați și bicarbonat și te umflai ca salteaua. Pe coasta azurie însă am dat 40 de euro pe trufandaua de ceapă care semăna cu lăturile de șosete. Eu cred că mai fusese mâncată odată! Țeapă!
Mă, și le place masajul cu pietroaie. Pe natural așa. Stau ca sardinele pe plajă (plaja cu pietre), cu capul în soare, și beau șampanie. Când se ridică au mozaic pe noadă. Vis, nu alta. Cred că și-ar vinde rinichii pentru nisipul nostru de la Tuzla.
Dar lor le place așa. Bine, nu prea au încotro. Șezlongul e 50 de euro și paturile de plajă sunt lipite între ele. N-ai loc nici să tragi un vânt.
Drăguți francezii. Zici că le torni ceară încinsă în urechi dacă le vorbești în engleză. Se opăresc instant. Dar m-am descurcat. Mi s-a reactivat franceza din școală (de la căldură cred), mai câr mai mâr, ne-am înțeles. Je suis Popovici. Le pierea zâmbetul, brusc.
Francezii citesc presa scrisă. Parol! Ziare, reviste, le savurează. Bravo lor. Așa da! Rezistența franceză elitistă față în față cu digitalizarea. Am prins momentul tributului adus lui Alain Delon pe toate coperțile. Supeeerb!
V-aș mai povesti, dar mi-a pus copilul o piesă de rezistență cu influențe franceze profunde.
Se cheamă „Vorba francezului” by Tzanca Uraganu.
Au revoir și să ne vedem în sezonul rece, după ce mă usuc. La propriu.
