Pe 7 Mai s-au împlinit 30 de ani de la finala câștigată de Steaua în fața marii echipe a Barcelonei. Unul dintre eroii acelei nopți magice a fost Gavril Pele Balint. El a executat, cu mult calm, lovitura de 11 metri care a adus victoria. Balint este invitatul nostru din această lună. Fostul atacant al naționalei este un mare fan al motocicletelor și conduce un Harley Davidson. Am povestit mult despre motoare și plimbările prin țară, dar și despre fotbal și întâlnirea cu Nicolae Ceaușescu.
De unde pasiunea pentru motociclete?
Nici nu știu prea bine. Cert este că, în copilărie, mă plimbam foarte mult pe două roți. Prima oară am mers pe o trotinetă pe care am primit‑o de la tatăl meu. Chiar el o făcuse. În loc de roți i-a pus doi rulmenți și de câte ori ieșeam pe stradă prin Sângeorz-Băi, localitatea natală, făceam un zgomot teribil. Mă știau toți prietenii și vecinii.
Și de când ai început să mergi pe motocicletă?
În perioada în care jucam fotbal nu puteam decât să le admir. Când m-am transferat la Burgos, spaniolii mi-au trecut câteva clauze în contract: nu aveam voie pe motocicletă, pe schiuri și să practic sporturi extreme. Așa că mi-am cumpărat motocicletă abia prin anul 2004. Am avut Honda și acum am ajuns la Harley Davidson.
De ce Harley?
Pe lângă faptul că are un motor foarte bun este și o tradiție. Există chiar un grup mondial al pasionaților unde sunt și eu abonat. Când am cumpărat-o din Germania era altfel vopsită. Noi, motocicliștii, ne mai plictisim de ele. Vrem să o vopsim, mai desenăm ceva, adăugăm accesorii cromatice. Mulți spun că este mai ieftin cu motocicleta decât cu mașina. Lucrurile nu stau așa. În fiecare an îți vin idei și vrei să mai schimbi câte ceva. Eu țin foarte mult la această motocicletă. Nu o să o vând niciodată chiar dacă, la un moment dat, o să-mi cumpăr și una mai nouă.
Mergi des cu motocicleta?
Cum se încălzește doar cu ea merg. Îmi este foarte folositoare mai ales că am multe probleme de rezolvat prin București. Îmi este mult mai ușor pentru că pot să mă bag printre mașini la intersecții.
Și în afara orașului?
Dacă este frumos afară, cum prind o zi liberă pornesc la drum. De multe ori nici nu mă gândesc la o direcție anume. Am plecat și când vreau să mă întorc… mă întorc. Eu nu merg repede așa că am timp să mă gândesc la ale mele și să mă relaxez. Când viteza este mai mică ai timp să admiri peisajul. Sunt niște trăiri pe care le simți în interiorul tău. Nu este așa cum spun unii că pe motor vrei să pari „macho”. Nu este adevărat. Este o plăcere să conduci și să privești. Să știi că de pe motocicletă România se vede altfel.
Și cum se vede?
Foarte frumos. Am fost prin Bucovina, Maramureș, Moldova. Am fost și la mine acasă. Ai timp să mai stai de vorbă cu oamenii… Este de vis.
Ai avut incidente în trafic?
Am căzut de două ori. O dată aveam aproape 80 de km la oră. Mă duceam spre Snagov și o porțiune de drum era închisă cu un lanț. Lucrarea nu era marcată, nu l-am văzut și am nimerit în lanț. M-am lovit tare la cot și trei săptămâni am tot luat medicamente.
Este greu să fii motociclist în România?
Este foarte greu. Șoferii, la noi, nu sunt obișnuiți cu atât de multe vehicule pe două roți. Uneori și cei de pe motociclete fac pe grozavii. Din cauza acestora suntem luați, cu toții, în „bâză”. Mereu trebuie să fii prevăzător și să ai în cap: „Dacă nu mă vede ăla, dacă iese ăla…” să ai mereu soluții în caz că apare ceva.
Mașinile îți plac?
Nu sunt un împătimit. Din anul 1990 merg doar cu Mercedes. Este o mașină bună, puternică și îmi oferă confort. Nu mi-am permis niciodată ultimul model, dar am avut mereu o mașină de clasă medie. Schimb rar mașinile.
Înainte de anul 1989 ce mașină aveai?
Prima mașină… de fapt primele patru au fost Dacia 1310. Pe vremea aceea se cumpărau doar cu aprobare de la ministru. Asta însemna să o iei înaintea altor oameni care stăteau la coadă, săracii. Atunci nu ne gândeam la acest lucru, voiam să schimbăm mașinile cât mai des.
Colegii de la Steaua ce conduceau?
(Râde) În perioada aceea mai mult de Dacie nu puteai să ai. La un moment dat ni s-au promis niște Forduri, după finala cu AC Milan din anul 1989. Era vorba de un Ford Fiesta, nu era mare lucru, dar pentru noi, în perioada aceea, era Lamborghini. Noaptea visam trenurile care ne aduceau mașinile. Au fost zvonuri că Ceaușescu ar fi oprit transportul să intre în țară. Ar fi spus că nu era normal ca fotbaliștii să aibă mașini diferite de ceilalți români. Povești și povești. Am rămas cu visele (râde).
V-a dat totuși un Aro după finala câștigată în anul 1986…
Da, și l-am vândut imediat. La fel au procedat și colegii mei. Era o mașină rigidă, de la armată, băgam în viteză cu două mâini. O conduceam greu, făcea zgomot şi consuma ulei. Se vindeau foarte bine și nu am stat pe gânduri. Pentru ciobani erau foarte bune. Am găsit și eu un mușteriu. A venit cu niște maldăre de bani care miroseau a fân… nu știu… cred că îi ținuse prin șură. Am luat bani buni, vreo 250.000 de lei, cam cât valorau trei Dacii.
După finala de la Sevilla ați fost decorați. Cum a fost întâlnirea cu Nicolae Ceaușescu?
Am avut emoții… și puțină teamă. Așa erau vremurile. Pe mine și pe Lăcătuș, cei mai pletoși din echipă, au vrut să ne tundă. Ne-am și certat atunci. Până la final nu ne-am tuns, am dat cu apă și zahăr pe păr. Îmi aduc aminte că ne-au învățat tot felul de lucruri: cum să luăm medalia, cu ce mână să salutăm. Am făcut repetiții, dar unii s-au încurcat (râde). Pentru mine întâlnirea cu președintele statului a fost o onoare. Eu așa am privit lucrurile. Trebuie să ne simțim mândri, de atunci nimeni nu a mai realizat performanța noastră.
Ai mai avea curaj să bați un penalty…
Într-o finală de cupă europeană? Aș renunța la multe… doar să mai bat o dată. Din păcate nu mai pot să joc, am probleme cu genunchiul. A început să se simtă vârsta… acum în loc să ne întrebăm cum ne merge cu munca, ne întrebăm cum merge cu genunchiul, cu spatele.
Cum a fost la penalty?
Visam. Eram cu capul în nori. Pentru noi era o performanță uriașă că ajunsesem, la egalitate, în minutul 120 cu FC Barcelona. Eu nici nu apucasem să bat un penalty într-un meci oficial pentru Steaua. Domnul Ienei întreba: „Cine bate? Cine bate?” Când am văzut că nu se înghesuie nimeni eu și Lăcătuș ne-am pus pe listă. Noi, cu mințile noastre de puști zglobii (râde). Dacă aveam 30 de ani poate nu ne băgam. Am zis să intrăm în istorie. Nici nu m-am gândit unde o să bat, am luat mingea și am tras. Am avut noroc, după acel penalty transformat am ratat trei pentru Steaua.
Cred că a fost cel mai important gol din carieră…
Eu le pun pe același loc și pe cele două din meciul cu Danemarca, când am câștigat și ne-am calificat la Campionatul Mondial. Apoi au fost cele cu Argentina și Camerun de la turneul final. Sunt cinci goluri mari și late pe care le consider importante. Dar uite, mă bucur că am intrat în istoria fotbalului. Oamenii își aduc aminte și asta contează enorm pentru mine.
Care a fost cel mai puternic adversar direct?
Oho, au fost mulți. În România, clar, a fost Ioan Andone. Era puternic și dur. Ce meciuri erau cu Dinamo. Cu Ando eram prieten, dar pe teren nu ne cunoșteam. Ne mai și ciondăneam, mai dădeam și câte un cot. În Spania cele mai mari lupte le aveam cu Mino, un fundaș de la Espanol Barcelona.
Care a fost cel mai mare fotbalist cu care te-ai întâlnit pe teren?
Încep cu Hagi. Îl știu de la 15 ani, de atunci m-a impresionat. Apoi, Maradona în perioada lui de glorie. Idolul meu a fost Pele. Hagi rămâne prietenul meu pe viață. Ne leagă foarte multe lucruri.
Am văzut că ați fost și în vacanțe împreună…
Pozele în care suntem pe cămile au fost făcute în Egipt. Am fost și în Grecia în 1986 și la televizorul unei taverne am văzut meciurile de la mondial. „Ce frumos ar fi să jucăm și noi la unul” ne spuneam atunci și după patru ani am fost și noi la un Campionat Mondial.
Îți place meseria de comentator sportiv?
Îmi place foarte mult la Digi Sport. Este un colectiv extraordinar, așa cum era la Steaua și la echipa națională în vremurile în care jucam. Mă simt bine, văd că sunt apreciat și asta mă bucură.
Poate, uneori, mai exagerez și eu cu glumele sau cu ironiile, dar nu o fac din răutate. Încerc să fiu obiectiv deși este greu să critic un fost coleg de echipă care acum este antrenor. Uite, când ia bătaie echipa lui Hagi sau joacă prost, îmi este greu. Încerc să spun ce văd.
Ce șanse avem la Campionatul European?
Ar fi un mare insucces dacă nu am trece de grupe. Contează conjunctura și adversarii. În ultima perioadă ne-au mulțumit rezultatele, nu şi jocul. Poate vrem noi mai mult. Am mare încredere în domnul Iordănescu, este meticulos, serios, pregătit. Cred că va avea rezultate.
