La șase ani a dirijat o frântură dintr-un spectacol de operetă, la nouă ani și-a început ascensiunea pe scenă și a adunat succese, premii, aplauze, dar mai cu seamă aprecierea și dragostea publicului. Am cunoscut oameni care păstrează la loc de cinste albumele cu Adrian Daminescu și care „trag” de un pick-up obosit și hârșâit doar ca să mai audă, pe vinil, melodiile pe care trecerea timpului nu le-a trimis în uitare. A învățat ce înseamnă arta în familie. Tot acolo a primit și primele lecții de șofat.
Auto Test: Ați avut mașină în familie?
Adrian Daminescu: Când aveam 9-10 ani, tata a cumpărat un Fiat 1300, pe atunci era „Regina șoselelor”. Știu că imediat după război și-a luat un Citroen, era înnebunit după această marcă, dar a avut și o mulțime de motorete și motociclete. Prima mea mașină a fost un Citroen Axel. Cu ai mei ieșeam destul de des cu mașina, ba cu a mea, ba cu a lui tata, depinde cine voia să bea șprițul în acea seară (râde). Când ieșeau la o petrecere mă rugau să-i duc și să-i aduc. Nu comentam, ba chiar îmi făcea plăcere.
Auto Test: Cine v-a învățat să conduceți?
Adrian Daminescu: Tatăl meu mi-a fost primul instructor moral, de la el am învățat semnele de circulație și semnificația lor. După aceea am făcut și școala, iar acolo am avut un instructor foarte bun, care nu m-a învățat doar să conduc, ci și bunul simț la volan. Acum nu mai există chestia asta. Pe instructorii de azi i-aș pune să facă o școală a bunului simț la volan. Îi văd ce greșeli fac atunci când sunt cu elevi în mașină. Asta este o chestie de viață și de moarte!
Auto Test: Ați avut incidente pe șosea?
Adrian Daminescu: O singură dată: am dat cu spatele și am lovit pe cineva ușor. Era noapte, iar acea mașină se afla exact în „unghiul mort”… Nu am auzit decât un ușor „poc” (râde). Conduc din anul 1996 și nu am avut probleme în trafic. Tatăl meu avea o vorbă: „A conduce, înseamnă a prevedea”. Dacă nu te duce mintea să prevezi, atunci se poate întâmpla o nenorocire.
Auto Test: Ce apreciați cel mai mult la o mașină?
Adrian Daminescu: Eleganța! Eu aș prefera un Rolls-Royce fabricat între anii 1930-1960, nu m-ar interesa că nu este modernă și că nu are cine știe gadgeturi. O mașină elegantă își păstrează valoarea timpului, iar Rolls-ul a fost așa încă de la începuturi. În anii `90 am plecat în Anglia și m-am căsătorit acolo. I-am făcut cadou soției mele un Rolls-Royce Phantom, fabricat în anul 1986.
Auto Test: Frumos cadou…
Adrian Daminescu: (Râde) Nu a condus-o niciodată. Spunea că la o astfel de mașină îți trebuie șofer, așa că am devenit eu „șoferul”. Era o mașină extraordinară pe care, dacă aș fi adus-o în România, aș fi avut-o și acum. După ce m-am întors mi-am luat un Mercedes 600, care mi-a fost furat.
Auto Test: L-ați recuperat? Sper că l-a găsit poliția…
Adrian Daminescu: Nu l-am mai găsit. Cei de la poliție „m-au mângâiat pe cap”, ce să facă altceva? După aceea mi-am luat un Mercedes 190 pe care l-am dat după două săptămâni, nu suporta comparație, iar după aceea am decis să cumpăr un Mercedes 300 E. A fost un automobil cu care m-am înțeles foarte bine. A urmat un Opel MV 6, o mașină puternică, cu motor de 300 CP, pe care am ținut-o până a intrat „în comă”, acum vreo șase ani. Am „reanimat-o” cu un motor nou, am revopsit-o și am măritat-o, cu mare alai, după un an. Am văzut-o la noul proprietar: arată foarte bine și „toarce” precum o femelă jaguar înainte de atac (râde).
Auto Test: Acum ce mașină aveți?
Adrian Daminescu: Un Renault Koleos. Este o mașină bună și spațioasă, trasă de 174 de cai frumoși, destul de puternică pentru motorul de 1,9 pe care îl are. Este foarte bună pentru partidele mele de pescuit. Sincer, mi-ar fi prins bine una mai mare și mai puternică, poate un Range Rover Velar, dar nu mai vreau să dau bani pe mașini scumpe, doar de dragul fițelor.
Auto Test: La drum lung cine conduce? Dumneavoastră sau soția?
Adrian Daminescu: Eu! Soția are carnet, dar nu vrea să conducă. I-am cumpărat mașină, dar nici nu s-a uitat la ea, iar atunci i-am dat-o fiului.
Pescar de la vârsta de patru ani
Auto Test: Aveți timp să mergeți la pescuit?
Adrian Daminescu: Vara asta nu prea am avut timp, în plus a fost extrem de cald și nu prea ies când temperaturile sunt foarte ridicate. De obicei merg de la începutul lui martie până la jumătatea lui iunie și reîncep din luna septembrie până în decembrie.
Auto Test: Aveți un grup de amici cu care mergeți la pescuit?
Adrian Daminescu: Arareori, iar atunci merg numai cu profesioniști. Niciodată nu merg cu amici novici! Sunt „lup singuratic”. Merg să pescuiesc în liniște, nu să ascult manele și să fac mititei la grătar.
Auto Test: Nu mă gândeam chiar la mititei și la manele…
Adrian Daminescu: (Râde) Eu ți-am spus ca să nu întrebi…
Auto Test: Se mai prinde pește?
Adrian Daminescu: Cum să nu?! Dacă ai tehnică și experiență, prinzi. Eu pescuiesc de la vârsta de patru ani. Am fost de patru ori campion național (la juniori) și o dată European.
Auto Test: Deci nu vă lipsește tehnica…
Adrian Daminescu: Nu… nici tehnica, nici tehnologia. Am investit în ustensile pentru pescuit mai mult decât îți poți imagina. Și „da”, am tehnologie de ultimă oră.
Auto Test: Deci dacă vă roagă soția să-i aduceți un pește, nu este o problemă…
Adrian Daminescu: Nu mă întorc acasă cu pește decât dacă îmi cere soția, nu știți ce durere port în suflet când trebuie să-mi ucid „colegii de joacă”… Dacă am nevoie, mă duc la patronul bălții și îl rog frumos să-mi cântărească anumiți pești, prinși de mine. Eu sunt convins că pescuitul este un sport al dexterității și al minții. Este o îndeletnicire care îmi ia toate gândurile, le prelucrează și mi le ordonează. Cel mai neplăcut moment este când împachetez și plec acasă.
Emoțiile primului spectacol
Auto Test: Haideți să povestim puțin de domeniul artistic. Mai țineți minte primul spectacol?
Adrian Daminescu: Prima ieșire la rampă a fost la 6 ani. În vremea aceea tata era dirijor de operă, mama solistă a operei din Constanța. La un spectacol de Văduva Veselă (de Franz Lehar), m-am ridicat din primul rând, am fugit pe scenă și am început să dirijez opereta. Spre stupoarea tuturor, tatăl meu, care dirija spectacolul, mi-a trimis din mână în mână o jumătate de baghetă și le-a făcut semn orchestranților din fosă că eu preluasem conducerea muzicală a spectacolului. Am dirijat până la finalul actului II și am dat cu precizie intrările orchestrei, soliștilor și corului și am încheiat actul energic și precis. Am fost aplaudat la final, iar mulți ani auzeam pe stradă: „El este puștiul care știe să dirijeze”. A doua zi, tatăl meu a fost chemat de tovarășul director al Operei și i s-a pus în vedere că nu am voie să mai intru în teatru, pe o perioadă nedeterminată. „Frumoasă încurajare, tovarășe director, dacă ar fi trăit oriunde în această lume, băiatul ar fi devenit un simbol național. Așa încurajează comunismul talentele naționale?”, i-a replicat tata. A doua zi s-a trezit cu un referat pentru comportament subversiv și anti-comunist la adresa PCR.
Auto Test: Și așa au rămas lucrurile?
Adrian Daminescu: Primul Secretar al orașului Constanța, Vasile Vâlcu, era un mare domn. Fusese la spectacol și aplaudase, în picioare, isprava mea… A aruncat referatul la gunoi și i-a șoptit tatălui meu: „Asta ca să nu i-l bag undeva!”. Când tata a venit acasă mi-a explicat că o perioadă nu mai am voie să intru în teatru. L-am întrebat dacă am făcut vreo prostie, iar el mi-a răspuns, cu lacrimi în ochi și cu voce stinsă: „Nu, Adrian, din contră, ai făcut un lucru unic și extraordinar. M-a luat în brațe și m-a strâns cu atâta putere încât am crezut că o să dau mâna cu Sfântul Petru, de atâta iubire.
Auto Test: Iar prima oară când ați cântat…
Adrian Daminescu: Aveam nouă ani. Am cântat melodia „Mama”, într-o emisiune a lui Adrian Păunescu, reprezentând orașul Constanța și am avut mare succes. Îmi aduc aminte că uitasem un cuvânt din text, dar l-am refăcut pe moment și nu s-a observat nimic, iar cei din sală m-au aplaudat. Aveam niște obraji foarte roșii de rușine, pentru că nu puteam să-mi permit să greșesc vreun text în fața părinților mei.
Secretul unei cariere de succes
Auto Test: Mai aveți emoții pe scenă?
Adrian Daminescu: Tot timpul am emoții creative, nu trac sau alte stări care îți pot bloca creierul sau trupul. Sunt constructiv și încerc să fiu stăpânul scenei, nu sclavul ei, dar cu eleganță. Respect scena si publicul de-o viață și de aceea cânt „live” în toate spectacolele.
Auto Test: Care ar fi secretul dumneavoastră?
Adrian Daminescu: Munca și dăruirea totală! Eu am talent dobândit genetic, de la părinți. Am învățat mult de la dânșii și din școli, dar am realizat că talentul reprezintă doar trei la sută din întregul proces.
Cum ați reușit să rezistați în această lume artistică atâția ani? Chiar și cu atâtea influențe?
Adrian Daminescu: Influențele le cerni și vezi dacă ți se potrivesc… ca o pereche de pantofi. Dacă nu ți se potrivesc, nu-i porți. Eu am publicul meu, ca și ceilalți colegi ai mei, pe care am reușit, în acești ani, să mi-l creez. Dacă ar trebui să cânt doar pentru zece oameni, ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată, eu aș cânta ca pentru zece mii. Eu cânt poezie cu sens, nu texte oarecare. Dacă versurile nu au sens, iar metaforele nu au greutate, renunț imediat. Când văd ce are succes acum, mă întristez. Lumea vrea muzică cât mai obscenă și mai facilă, cum spunem noi: muzică la kilogram… Dar muzica adevărată, creația adevărată, nu se face la kilogram. Necesită timp și gândire.
Auto Test: V-ați gândit vreodată să faceți ca cei care au mare succes acum?
Adrian Daminescu: Probabil că te referi la schimbarea genului și stilului muzical… Nu! Niciodată! Mi-aș pierde personalitatea. Și sunt mulți colegi care gândesc la fel ca mine. Noi am studiat și aprofundat muzica, am creat un curent al nostru, pentru care am muncit, dedicându-ne melodiei, poeziei și Divinității… cele trei icoane la care ne-am rugat și pe care le-am slujit cu credință. A face la fel ca cei de azi, și în modul în care o fac, ar fi ca și cum ne-am trăda credința de dragul banilor și al succesului rapid. Sunt pentru modernizarea unor orchestrații, secții ritmice sau a unei linii melodice, dar cu o condiție: să nu atingă zona abjectului. Noi, artiștii creatori, formăm generații de oameni și le dăm o educație de care să se bucure și copiii noștri. Vrem să le fim un exemplu, nicidecum să ajungă să le fie rușine cu noi.
Reverență elegantă în fața soției
Auto Test: Am citit un interviu în care vorbeați despre soția dumneavoastră ca de un „salvator”…
Adrian Daminescu: Nu am decât cuvinte de laudă și de iubire despre Dana. Este un om care se zbate foarte mult, nu doar pentru mine, ci pentru toată familia. Este ca o leoaică, dezlănțuită să-și apere puii, când vine vorba de artiști, pe care îi adoră. Nu poți vorbi urât de unul că îți sparge capul (râde).
Auto Test: Dar care a fost momentul dificil în care v-a ajutat?
Adrian Daminescu: Mă ajută mereu. Te referi la materialul în care se spunea că am vrut „să mă sinucid pentru ea”?
Auto Test: Da, la acela…
Adrian Daminescu: Declarațiile mele, din acel material, nu au fost înțelept interpretate. Eu am vrut să se înțeleagă faptul că puteam să mor liniștit, de bătrânețe, fără să cunosc adevărata iubire. Providența mi-a scos-o în cale într-un moment banal. Și unde credeți? La ea acasă! Nu știu cum a bătut vântul în seara respectivă, dar a bătut bine (râde). Sigur că toți avem probleme, asta este viața, dar nu m-am gândit niciodată să mă sinucid. Eu sunt o persoană prea credincioasă întru Hristos și știu că nu am dreptul să-mi iau viața. Dumnezeu mi-a dat-o, tot El mi-o va lua, atunci când va considera că este momentul. Sinuciderea este păcatul cel de neiertat în fața lui Dumnezeu. Persoana în care mă încred și cu care mă consult este soția mea. Gândește clar, este obiectivă și o ascult cu plăcere și interes. Ea a trăit cu picioarele pe pământ și are „școala vieții”, în timp ce eu, ca artist, am trăit prea mult „printre nori și stele”. Este sprijinul meu în toate, iar dacă astăzi sunt din nou un bărbat puternic, este pentru că în spatele meu se află ea. Eu o alint „Leoaica mea”, ca să mai îndulcesc porecla, dar fata este tanc… sovietic. Ea mă degrevează de mizeriile care se întâmplă în jurul meu și despre care știe cu precizie matematică, că mi-ar crea probleme și mi-ar amărî viață.
Adrian Daminescu, artistul care cântă doar „live”
Auto Test: Am văzut multe apariții în care cântați „live”…
Adrian Daminescu: Cânt numai „live”! Din respect pentru public. Este adevărat că sunt și televiziuni care nu sunt dotate pentru așa ceva și atunci mă adaptez. Publicul este interesat de aparițiile „live”, iar un artist adevărat doar așa cântă… și nu sunt singurul. Ia, să-l fi pus pe tata, cu 150 de instrumentiști în orchestra simfonică, să facă „playback” la spectacol. Cum ar fi fost? Sau pe mama, solistă de operă? Dacă îi spuneai să facă „playback”, îți dădea cu tigaia în cap și dacă nu avea tigaie, căuta una repede, să nu se răcească momentul… (râde). Cum să-ți minți publicul? Publicul este cel care ne-a creat, fără el eram doar simple siluete anonime pe stradă.
Auto Test: Sunt foarte apreciați cei care „mint”…
Adrian Daminescu: Este în „trend” chestia asta: „Minte-mă, dar minte-mă frumos!”. Oamenilor nu le mai pasă cine și cum cântă, cu condiția să-i gâdile bine la ureche. Nu cred că-i interesează prea mult dacă se cântă „live”. Poate că artiștii mai în vârstă se gândesc la faptul că, la un moment dat, ar putea ajunge în situația de a cânta undeva și este mai ușor să faci „playback”. Mulți dintre cei de acum nu mai vor să învețe texte sau să muncească și atunci apelează la „playback”.
„România”, cel mai aproape de suflet
Auto Test: Cum a fost această perioadă în care nu ați avut spectacole?
Adrian Daminescu: Din punctul de vedere al timpului liber, a fost genial. M-am odihnit, am creat, m-am jucat, am făcut videoclipuri, am fost la pescuit, iar când am început serviciul am avut și mai mult spor. Am lucrat cu oamenii, am compus muzică pentru circ, unde sunt director artistic. Glumind puțin, spun că: „M-am ferit toată viața de «circ» și am ajuns Director de circ”. Mie îmi place tot ce înseamnă act artistic, iar oamenii de la circ sunt extrem de talentați, inventivi și hotărâți să atingă perfecțiunea. Sunt ca o familie frumoasă care m-a primit în sânul ei. M-am atașat foarte repede de dânșii, le sunt devotat și vreau să le rezolv toate problemele care îi apasă, astfel încât ei să poată să creeze în liniște. Ei sunt „wow”, mari profesioniști! Vă rog să mă credeți, nu există nicio diferență între „Cirque du Soleil” din Las Vegas sau „Circul Metropolitan”.
Auto Test: Care melodie pe care ați cântat-o vă este cel mai aproape de suflet?
Adrian Daminescu: Dacă îți spun că piesa mea, „România”, îmi este cea mai aproape de suflet și o să scrii chestia asta, vor fi unii care vor spune: „Ia, uite, ce îngâmfat este ăsta. Ce se mai iubește pe el”. Piesa asta „a dat cu barda” și a spus adevărul. A fost compusă de mine în anul 1990 departe de casă, la Londra, ca un urlet de disperare împotriva a ce își fac oamenii unii altora. Vă aduceți aminte, unul dintre sloganurile Revoluției? „Noi muncim, nu gândim!!!”, de se cutremurau pereții? Azi, ca o concluzie, ca un răspuns întârziat la acel slogan, nu pot decât să vărs o lacrimă și să-mi șoptesc trist în barbă: „Da! Și azi se vede”.
Auto Test: Ce planuri muzicale aveți?
Adrian Daminescu: Planuri simple. Voi merge înainte, pe drumul meu, să creez muzică pentru oamenii cu bun gust și să le cânt. Vreau să văd „Circul Metropolitan”, care are un potențial artistic fenomenal, că strălucește pe firmamentul internațional, iar pentru asta o să fac tot ce îmi stă în putință și, nu în ultimul rând, vreau să-mi văd familia liniștită și fericită.
Foto: arhiva personală Adrian Daminescu
