Codruț Toboc: Călător pe acoperișul lumii

0
229

Un român și-a propus să vadă cât mai mult din această lume. Și-a luat motocicleta și a plecat la drum. Singur! Fără hărți, fără informații. A traversat munți, văi, râuri și fluvii, a dormit pe unde a apucat și a mâncat cu localnicii. Așa a ajuns să admire Himalaya și să descopere farmecul Tibetului, să îndrăgească Iranul și să aibă amintiri plăcute din Kîrgîzstan și Kazahstan. Pentru unii poate părea o nebunie, alții îi spun aventură, dar pentru Codruţ Toboc este un stil de viață. Și nu ar renunța la el pentru nimic în lume.

Când te-ai hotărât să faci primul pas?
Prima plecare a fost în Kazahstan în 2008. Intenţionam să văd Marea Caspică, dar nu am reuşit acest lucru. Eu aveam impresia că Marea Caspică este un fel de… Constanţa. Nu este deloc așa. Are nişte mlaştini de foarte mulți kilometri și trebuia să fac un ocol de vreo trei zile ca să văd cât mai mult. Am savurat cât am putut și am plecat acasă.
Te-ai pregătit mult pentru această călătorie?
Am plecat cam nepregătit, la ghici, dar și acum, după atâția ani, procedez la fel. Am ales traseul Moldova – Transnistria – Ucraina – Rusia – Kazahstan. Am plecat fără o hartă a Rusiei și nici nu mi-am căutat informații pe internet. Nu aveam un plan, nu aveam nimic. Mi-am pus toată casa pe motocicletă și am pornit la drum. Întrebam oamenii pe stradă când voiam să ajung într-un anumit loc. Și am ajuns!
Ce piedici ai întâmpinat pe drum?
Trebuie să treci prin vămi şi îţi trebuie vize, autorizaţii sau permise pentru anumite zone, nu este ca în UE. Noi am uitat cum era să stai la coadă și să fii respins sau să aștepți câteva zile pentru o viză. În 2013,  în Uzbekistan, am fost respins. Granița lor era închisă de două luni și a trebuit să ocolesc o țară întreagă.

Sunt și momente în care ai emoții?
Faptul că te afli într-o ţară străină, unde nu cunoşti limba și obiceiurile, faptul că nu ştii ce se poate întâmpla peste doi kilometri sau că nu ştii unde dormi la noapte, ăsta poate fi un element de stres, dar le-am trecut pe toate cu bine. Aici, dacă ai o problemă, suni la un prieten sau la un service şi vine cineva şi te ajută. Acolo nu ai la cine să apelezi, nu cunoşti pe nimeni, eşti singur şi n-ai altă variantă decât să te descurci cum poţi.
Unde te cazezi de obicei?
(Zâmbește) Sunt trei tipuri de cazări: hotel sau pensiune, dacă există, la cort sau la oameni în gazdă. Prefer cazarea în casele oamenilor, pentru că în felul ăsta le poţi vedea mai bine stilul de viaţă, pătrunzi mai bine în mediul lor, stai cu ei la masă. O dată, cineva a tăiat o oaie în cinstea mea… Este greu să înţelegi trăirile şi este greu să-ţi explic sentimentele. Indiferent de câte poze ţi-aş arăta şi oricât de multe ţi-aş povesti, dacă nu eşti acolo să le trăieşti, este greu să le înţelegi. Este o senzaţie pe care nu o pot descrie în cuvinte.
Poți să-mi spui câteva întâmplări cu oamenii pe care i-ai întâlnit?
Sunt multe, îți spun una din Iran. M-am oprit pe marginea drumului să fumez şi un șofer iranian a venit la mine cu două înghețate. Le-am mâncat și apoi a plecat. Nu ştiu cum îl cheamă, nu am schimbat nici măcar un cuvânt cu el, nici nu cred că ştia engleză, dar se vedea pe faţa lui că era mândru că a mâncat îngheţata aia cu mine. Au fost zeci de experienţe de acest gen. Cu unii dintre oamenii pe care i-am cunoscut păstrez şi acum legătura şi chiar le-am cunoscut toată familia.
Nu îţi este teamă să călătoreşti în astfel de ţări de unul singur?
Sincer nu. Nu seamănă cu un concediu pe care îl faci cu familia, dar nu mi se pare atât de periculos pe cât crede lumea. Am avut vreo două situaţii la limită, dar poţi păţi acelaşi lucru în metroul din Londra. Este adrenalina dată de necunoscut, dar asta este ceea ce mă atrage în primul rând la aceste aventuri.
Ce trasee ai făcut până acum?
Cel mai palpitant a fost primul, că am plecat fără să ştiu absolut nimic despre ţările prin care am trecut, nu am citit nimic din ce trebuia să fac. Atunci am trecut prin Moldova, Transnistria, Ucraina, Rusia şi Kazahstan. În 2009 am ales ca traseu Bulgaria – Turcia – Georgia – Armenia – Nagorno-Karabakh, iar în anul 2010 am ales Kîrgîzstanul. În 2012 am plecat pe traseul Bulgaria – Turcia – Iran şi m-am întors prin Armenia şi Georgia. În 2013 am făcut cea mai lungă călătorie, în jur de 12.000 km. Am văzut atunci Kîrgîzstan – Tadjikistan şi, având în vedere că nu am putut să intru în Uzbekistan să îmi continui drumul, m-am întors în Kîrgîzstan şi am urcat în Kazakhstan şi am trecut în Rusia prin Caucazul de Nord şi apoi Georgia şi Turcia. În 2016 am fost în India şi am văzut Himalaya – Tibet – Kashmir. Este o excursie foarte tare. Trebuie să stai la aclimatizare cam o zi la 3000 de metri şi apoi eşti ok. Sunt din loc în loc staţii ale armatei. Aici găsești medici care au oxigen și au grijă să te pună pe picioare. Sunt nişte peisaje foarte interesante pe acolo.
Ce ai învăţat din aceste experienţe?
Am învăţat să fac bagajul. Tai şi coada de la periuţa de dinţi când trebuie să plec. Îţi împachetez tot ce vrei, într-un sfert din spaţiul pe care-l foloseşti tu. Nu cred în poveştile astea cu regăsirea Eu-lui, dar este evident că în urma acestor călătorii au existat ceva schimbări la mine. Cred că am învăţat să nu mai am prejudecăţi: înveţi să renunţi la o parte din ele. Cred că toată lumea ar trebui să vadă cum se trăieşte şi în alte ţări. Am trecut prin niște situații… când am ajuns acasă mi se părea că România este un fel de Elveția. Am fost în multe locuri unde conflictele se încheiaseră de puțină vreme și am văzut multe tragedii. Acolo sunt alte repere. Vezi viața diferit după ce vizitezi aceste zone.
Care este următoarea călătorie pe care vrei s-o faci?
În principiu mă gândesc la America de Sud, dar vreau neapărat să ajung la Myanmar. În România i se spune Birmania și este o republică ale cărei granițe s-au deschis în anul 2011.
Pe ce motocicletă ai mers în călătoriile tale?
Am început cu o Aprilia Caponord, o motocicletă care nu este apreciată la adevărata ei valoare. A fost foarte bună pentru touring şi soft enduro, dar este destul de grea. După primele două excursii mi-am luat o Yamaha Ténéré 660 care era mai uşoară şi cu care puteam să mă bag şi prin zone mai puţin circulate. În India am închiriat o motocicletă de la ei, un Royal Enfield, care are 24 CP la ieşirea din fabrică. Nu am reuşit să depăşesc viteza de 80 km/h cu ea.

 Interviu realizat de Dana STUPARU / Foto: Codruț Toboc

Articolul precedentTEST: BMW Seria 6 GT – Călătorie în stil GT
Articolul următorOul electric
Avatar
Revista Auto Test este o publicaţie lunară de specialitate editată de Registrul Auto Român și se află în cel de-al 28-lea an de apariţie. Auto Test s-a impus drept o revistă profesionistă în peisajul presei auto din România şi se bucură de o bună reputaţie printre advertiseri, importatori de automobile şi cititori. Articolele profesionist realizate tratează prezentări şi teste de automobile, cele mai recente evenimente şi tehnologii din domeniu, subiecte de istorie auto şi de divertisment, studii de cercetare socio-psihologică, informaţii referitoare la serviciile şi reglementările adoptate de RAR, informaţii practice pentru automobilişti. Auto Test beneficiază de un conţinut diversificat şi de grafică permanent actualizată, menite să ţină pasul cu tendinţele moderne ale publicisticii şi cu exigenţele cititorilor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.


3 − = doi