De la 0 km pe motocicletă în 55 de ani la 10.000 km în patru luni şi jumătate. Aproape toţi făcuţi pe unul dintre cele mai perfide fronturi rutiere din Europa: Bucureşti. După două căzături şi tot atâtea reveniri în şa, Sorin Peneș ne demonstrează că puterea de seducţie a acestui mijloc de transport transcende instinctul de conservare, nu ţine cont de vârstă şi este puternic conectat la ceva de care aparent am cam uitat: pofta de viaţă.
Să recunoaştem, mai toţi credem că mersul cu motocicleta este un gest necugetat. Fie că este încărcat de poezie fie că are o încărcătură pur utilitară, decantat la rece nu rămâne decât un singur mare dezavantaj prin prisma căruia este evaluat şi promovat – pericolul de a cădea. Uităm sau poate pur şi simplu ignorăm faptul că acest risc este conectat la un mare beneficiu – acela de a avea puterea de a te ridica şi de a continua. Dar şi de a adăuga nuanţe noi vieţii şi de a o aprecia din plin. Într-o curte liniştită, sub lumina blândă a unui soare de noiembrie extrem de indulgent, mă aflu față în faţă cu cel care acum cinci luni de zile era 100 % automobilist.
Ce te-a făcut să urci în şa?
În primul rând trebuie să spun că nu a fost vorba despre o pasiune mistuitoare. Am început să cochetez cu ideea de a deveni motociclist în 2010 când am văzut un Harley Softail Rocker. Mi-a plăcut foarte mult. Am mai vizitat apoi câteva saloane de profil şi în 2014 m-am decis să fac şcoala. Anul acesta la sfârşitul lui aprilie m-am înscris la cursuri şi pe 17 iunie aveam permisul de categorie A în buzunar.
Apoi te-ai avântat în traficul din Bucureşti. Când ai luat startul şi cu ce ai „început”?
Am început pe 1 iulie 2015 cu o Yamaha Dragstar de 650 cmc. Toţi prietenii m-au sfătuit să nu îmi cumpăr o motocicletă puternică aşa că i-am ascultat. Am mers cu ea cam 500-600 km după care am găsit acest Harley Heritage Softail care m-a cucerit şi cu care am făcut peste 9.000 km numai în Bucureşti. Practic, de la 1 iulie 2015 nu m-am mai urcat în maşină decât atunci când a plouat.
Cum te-ai acomodat cu traficul urban în noua ta calitate de motociclist?
Am o experienţă de 35 de ani ca şofer. M-a ajutat enorm să „citesc strada”. Recomand tuturor să îşi adauge categoria A pe permis după câţiva ani buni de stat la volan. Ai văzut ceva galben care seamănă cu un taxi? Încetineşti. Ai văzut că o şoferiţă vorbeşte la telefon sau că se aranjează grijuliu în oglinda retrovizoare? Frânezi şi o laşi să se ducă. Ai văzut un şofer vorbind aprins cu cel sau cea din dreapta? Frânezi şi îl laşi să se ducă. Ca motociclist interacţionezi de 10-20 de ori mai mult cu strada decât o faci ca şofer pentru că iei toată coloana din spate şi vezi ce se întâmplă în fiecare maşină. Din păcate la noi sunt puţini motociclişti și nu toți automobiliștii sunt grijulii cu noi. De curând am fost la Hamburg şi am fost surprins să văd cât de multe motociclete erau pe stradă şi, mai ales, cât de multe femei erau pe motociclete. Mai multe decât bărbați. Poate aşa va fi şi la noi. Cândva…
Care ar fi avantajele utilizării motocicletei în oraş?
Fluidizează. Are o amprentă la sol mult mai mică decât o maşină drept pentru care este o prezenţă fizică discretă. Compensează în schimb ca prezenţă fonică şi asta o face uşor de reperat în trafic. Apoi, punând chestiunea pragmatic, este vorba despre o economie uriaşă de timp. Pur şi simplu, parcă s-ar înjumătăţi distanţele. În mod miraculos, parcarea a devenit o activitate de o simplitate descurajantă: parchez oriunde am nevoie fără nicio constrângere. Apoi ar mai fi sentimentul de libertate pe care îl trăiesc ori de câte ori mă urc în şa, sentiment de care mă bucur la fiecare drum pe care îl fac. Îmbin, în cel mai academic sens cu putinţă, utilul cu plăcutul.
Câţi kilometri faci într-o zi obișnuită?
Undeva între 80 şi 150 km. Duminica în schimb mă plimb cel puţin 250 km.
Ai pe braţ un plasture şi miroşi a Ketonal. Sunt urmele vizibile ale ultimei căzături.
Din păcate s-a întâmplat. A doua oară în numai câteva zile. Sunt singurele evenimente din „cariera” mea de motociclist. Vina îmi aparţine în totalitate. Mi-o asum. Probabil am devenit prea încrezător în mine şi am fost sancţionat. Din fericire, în afara orgoliului şifonat, nu s-a întâmplat nimic grav. Familia m-a înţeles şi îmi este în continuare alături. Aşa că am făcut ceea ce trebuie să facă orice motociclist adevărat: m-am ridicat în picioare, m-am aşezat în şa şi merg mai departe.
