Un apropiat îl descrie pe Daniel Giulescu drept o enciclopedie la capitolul Aro. L-am întrebat și pe el dacă îl caracterizează descrierea și, poate din modestie, ne-a răspuns că nu, dar în următoarea oră de discuții nu a făcut decât să ne convingă că sintagma i se potrivește la fix. A vizitat uzina Aro, a avut mai multe autovehicule fabricate la Câmpulung, are cărți despre acest automobil, a călătorit prin Europa cu „zimbrul Carpaților” și adună piese pentru el din toate locurile în care ajunge.
Daniel vorbește cu drag și cu entuziasm despre legenda de la Câmpulung, dar și cu regretul că uzinele Aro nu mai există. Tânărul pasionat crede că, deși era dificil pentru Aro să țină piept marilor producători, mașina s-ar fi putut vinde în continuare în țări care nu au o putere financiară sporită pentru a avea un parc auto format doar din mașini de ultimă generație. Discuția curge rapid de la aspectele cenușii din istoria mărcii la frumusețile pe care Daniel le-a văzut la volanul lui Aro 10, modelul pe care îl are în prezent.
Prima dată a condus când avea opt ani, o Lada 1500, dar un an mai târziu a avut loc întâlnirea cu un Aro pe care-l deținea bunicul său și a fost dragoste la prima vedere, în ciuda vârstei fragede și a lipsei servodirecției mașinii.
Pasiunea a început în anii ‘90 când niște vecini de-ai lui Daniel, care au plecat în SUA, aveau un Aro identic cu cel pe care îl deține el acum. Îl țineau în fața porții, au plecat pe fugă, nu au mai apucat să-l vândă și a stat un an în stradă, iar copilul de la acea vreme a prins curaj și s-a urcat în Aro, în joacă.
„Al meu este din 1982 și l-am găsit pe un site acum patru ani, într-un sat din Caraș-Severin. Era într-o stare medie, dar într-un an l-am desfăcut și am refăcut tot: motor, caroserie, transmisie și prelată. Am făcut totul după ideile mele, dar am mai găsit oameni care au lucrat în uzină și mi-am dat seama că mai avem profesioniști. Aro era considerată o mașină care se strica la câteva sute de kilometri. Ea nu a fost proiectată pentru drumuri lungi, pentru autostrăzi. Eu am parcurs 860 de kilometri într-o zi cu ea”, povestește Daniel Giulescu.
Această mașină este deja a patra pe care tânărul de 36 de ani o salvează de la dispariție. A mai avut un Aro 24, un alt model 10 cu care a mers în Thasos, dar și o camionetă Aro, cu care s-a plimbat până în Elveția și în regiunea Corsica. Le-a vândut pentru ca legenda să poată merge mai departe și, în plus, întreținerea tuturor autovehiculelor era mai costisitoare decât poate părea din exterior.
„Am un stoc de piese pentru următorii 20 de ani, nu folosesc piese de calitate slabă. Suntem un grup de prieteni și i-am convins să-și cumpere mașini fabricate la Colibași și Câmpulung, iar eu m-am ocupat de mașinile lor. Unele piese depășesc bugetul unui om chiar și pentru un an întreg. Întreținerea este costisitoare, nu se mai fabrică piese pentru Aro, iar noi încercăm să găsim variante adaptate. Pe unde mă duc, cumpăr mereu câteva piese”, ne spune cu ușor regret tânărul.
Cu Aro 10, Daniel a ajuns în Bulgaria, Macedonia, Grecia și Albania, iar fotografiile de pe malul Mării Adriatice stau mărturie. În excursii pleacă singur, pentru că îi place să meargă și în afara drumurilor asfaltate și nu vrea să respecte un program fix, așa cum face în sport de aproape 30 de ani. Mașina stă într-un garaj special dotat cu dezumidificator, iar înainte de a pleca la drum trece printr-o inspecție generală și i se gresează transmisia, după principiul „mai bine îți repari mașina în garaj decât pe marginea drumului”.
În timpul „evadărilor”, Daniel este întrebat frecvent dacă mașina este una rusească, probabil din cauza design-ului acesteia, dar nici în România modelul cu prelată nu a fost atât de cunoscut, el fiind fabricat mai mult pentru export.
„Din păcate, la atâția ani de la demolarea uzinei, nu-mi vine să cred ce s-a întâmplat. Nu înțeleg cum s-a ajuns de la ceva care avea un viitor la un mare nimic. Există multe țări unde nu sunt impuse sisteme moderne de siguranță, motoare nepoluante, puteau fi o piață de desfacere. Am fost în uzină când funcționa, dar am încercat după să nu mai merg, să o țin minte funcțională”, continuă nostalgic Daniel Giulescu.
În scurt timp, o Dacia Sport restaurată complet va pleca din atelierul tânărului și, așa cum obișnuiește, va porni cu ea spre riviera Adriaticii înainte de a o preda unui prieten care a cumpărat-o. „O astfel de lucrare”, spune Daniel, „costă câteva mii de euro, în funcție de cât de mult vrei să păstrezi autenticitatea mașinii, dar și de nivelul de performanță pe care și-l propune cel care o va conduce”. Cel mai mult durează găsirea pieselor, pentru că au fost situații în care a comandat o pompă de apă pentru Dacia 1100 tocmai din Australia. Există și o explicație: Australia a importat Renault 8, iar Dacia este o copie aproape fidelă a acestuia.
Lăsăm puțin deoparte mașinile și aflăm că, pe lângă rolul de „enciclopedie de Aro”, Daniel Giulescu dedică mult timp yachtingului. De la cinci ani face sport pe lacul Herăstrău, iar acum activează ca antrenor la CSM București, unde selectează și pregătește sportivi.
„Din păcate, copiii au devenit din ce în ce mai puțin pasionați de sport, deoarece tehnologia le-a invadat creierul și fizicul. În vremea mea eram 60-70 de sportivi, acum avem 20-30. Am un copil care este la a patra generație de sportivi și nu cred că mai există un sport unde să se fi ajuns la a patra generație. Pe lacul Herăstrău erau 23 de baze sportive, iar acum sunt două”, ne spune Daniel despre cealaltă pasiune a sa.
În urma întâlnirii cu Daniel Giulescu ne gândim că o mașină veche este o mare responsabilitate, iar multe dintre secretele lor nu se găsesc în cărți. Cu multă pasiune, un autovehicul gândit să circule câteva mii de kilometri pe an poate fi transformat într-un adevărat partener de drum pentru vacanțe în țară sau chiar în afara ei.
Foto: arhiva Daniel Giulescu
http://www.autotestmagazin.ro/draga-mea-masina-aro-240-cand-masina-face-parte-din-familie/
http://www.autotestmagazin.ro/aro-fuse-fuse-si-se-duse/
http://www.autotestmagazin.ro/aro-camarad-un-camarad-de-nadejde/
