Când vine primăvara vine și pofta de plimbare. Târgurile auto-moto de pe la noi ne îmbie cu frumos și mulți cai putere. Pe drum reapar motocicletele și, mai nou, timide este drept, câteva decapotabile, cabriolete, cum se numesc ele de fapt.
Totuși, mergând vara pe drumul spre mare, cel mai adesea am fost depășit de mașini mai mari, cu forme nu tocmai aerodinamice, dar cu motoare suficient de puternice pentru a face simțită senzația unei accelerări. Pe acest drum spre Constanța, și din cauza acestor mașini mari și cu multă putere a apărut și primul semn de întrebare legat de pasiunea celor din jur pentru viteză. La început doar am constatat că de la București la Constanța sunt depășit de câteva ori, de un grup de mașini, de regulă cu mulți cai putere și care zburau practic pe banda a doua. Și, tot observând, a devenit un mic subiect de cercetare. Apoi am urmărit chiar activ fenomenul, pe parcursul celor trei ore de mers spre mare și s-a conturat o altă întrebare: de ce sunt depășit de două-trei ori (recordul este de patru ori) de aceleași mașini, care merg foarte repede, mult peste viteza maximă admisă, aș zice eu? Ce îi face să se oprească? Se termină benzina? Li se face rău pasagerilor?
Eu nu sunt un mare fan al vitezei. Cred că 120 km/h este o viteză decentă, așa pot să savurez drumul și să ajung și relativ repede la destinație.
În primul an de șoferie, mergeam cu o Dacia 1300. 80 km/h mi se părea o viteză bună de croazieră, 100 km/h părea să fie viteza mașinilor mai bune și mai arătoase, aduse din vest și, totodată, un vis frumos.
Totuși, cândva în jurul finalului de mileniu, în 1998 sau în 1999, pentru șase sute de metri și zece minute de așteptare, am savurat un preludiu pentru violoncel, cred că celebrul preludiu al lui Bach, într-un Mercedes C 200, relativ nou. Efectul muzicii, resimțit imediat după închiderea portierei, m-a prins atât de mult, încât pentru mine contează să pot face rapid o depășire, să simt efectul celor 170 CP, dar mai ales contează să pot să îmi savurez muzica și drumul în același timp. Să mă simt confortabil.
Pe de altă parte, cum îmi place să descopăr lucruri noi, dar și la recomandarea unui prieten și coleg, am mers la școala moto, mai degrabă ca distracție decât cu intenția clară de a lua permisul. Distracția a fost pe măsură, am aflat lucruri interesante despre motociclete și am simțit din plin în ce țară trăiesc pe parcursul înscrierii și desfășurării examenului pentru permis.
Aici a apărut un nou grup de întrebări: de ce și-ar dori cineva un motor, pentru care rata de supraviețuire a posesorului, la un an, pentru motociclete noi, este sub cincizeci la sută? Și sunt două astfel de motociclete foarte râvnite de bikeri. Care este mecanismul psihic din spate?
Așa am ajuns să înțeleg că pentru prima situație, a depășirilor repetate de pe Autostrada Soarelui, răspunsul la întrebarea mea este frica. Frica produce răul de mașină (poate una dintre cele mai comune somatizări) și tot ea produce printr-un mecanism fiziologic, nu foarte clar, stimularea vezicii urinare cu apariția nevoii iminente de a merge la toaletă, din zece în zece minute. Frica nu este ceva despre care noi românii să discutăm prea des sau să ne luăm timp să o înțelegem, să îi înțelegem valoarea. Ne limităm la a spune că un bărbat adevărat este curajos. La ce bun atunci, să îmi adun toate fărâmele de curaj, să îmi iau inima în dinți și să merg mai departe, dacă nu pentru că simt nevoia să fac fața unei temeri, unei frici mari? Pentru că nu există curaj fără frică.
Pentru cea de-a doua situație, de ce ar avea cineva poftă să meargă cu 300 km/h, răspunsul îmi era neclar. Inițial am pus pe seama unor trăsături de personalitate borderline. Altfel spus, sunt oameni cărora le place să se joace cu focul. Dar de ce? De ce să mă expun la așa un pericol? La 300 km/h pot pierde controlul, poate să apară o amenințare, un iepure, și mă răstorn. De ce, atunci, o asemenea alegere, o asemenea pasiune? Inițial, răspunsul primit a fost „pentru adrenalină”. A fost nemulțumitor. Adrenalina este dată de frică, deci nimic nou. Eu, ca om, prin felul meu de a fi nu îmi fac niciodată rău. Întotdeauna aleg valoarea mai importantă pentru mine. Până și în tentativa de suicid, ceea ce vreau este o scăpare din starea de depresie, de apăsare cumplită, o scăpare de senzația că acea stare va fi veșnică, permanentă, fără ieșire. Nu vreau să mor! Dar moartea este atunci un mijloc de a ajunge la tihnă. Și atunci, ce caut eu când merg cu 300 km/h și, singur aleg să mă supun la o asemenea frică, adrenalină, iar atunci când mă dau jos de pe motor îmi tremură doar picioarele în cel mai bun caz?
Culmea, caut tot o tihnă. Caut tot un fel de liniște. În acele clipe pericolul stârnește așa o teamă, că toată ființa mea este fixată doar pe fâșia aceea îngustă de drum. Nu mai am timp pentru nimic altceva. Nu mai este loc în percepția, în înțelegerea mea, în mintea mea, pentru nimic altceva. Paradoxal se face liniște. Toate celelalte griji și probleme dispar. Am ajuns într-un fel de nirvana.
Efectul este plăcut până la seducție. Mai ales dacă nu îl înteleg. Așa pot deveni dependent. Așa ajung să am nevoie de și mai multă viteză, de și mai mulți cai putere. Și așa se poate explica și rata de deces de peste cincizeci la sută.
Pe de altă parte, dacă lucrurile stau așa, dacă înțeleg, pot reduce zgomotul de fond, temerile și neliniștile cotidiene? Cât de ușor, cât de la îndemână îmi este, după ani de obișnuință cu viteza? Poate chiar nu este nevoie să dau cu piciorul în colțul de la pat ca să uit de durerea de măsea pentru câteva clipe!
Text: Petre Rădescu – Medic specialist psihiatru/Psihoterapeut/Coach sportiv
ALTE ARTICOLE RECOMANDATE
http://www.autotestmagazin.ro/protectie-pentru-motociclisti/
http://www.autotestmagazin.ro/sandra-izbasa-mama-nu-ma-lasa-sa-mi-iau-permis-de-motocicleta/
http://www.autotestmagazin.ro/codrut-toboc-calator-pe-acoperisul-lumii/
