Când spui cabriolet, te gândeşti din start la o mașină deosebită. Dacă mai spui că este şi una clasică, cuvintele devin de prisos. Avem în faţă un automobil interbelic, un Wanderer W 52 cabriolet din anul 1937, marcă ce făcea parte din Auto Union AG. Am aflat mai multe despre ea cu ocazia interviului acordat de Constantin Mincă, cunoscut celor care frecventează paradele de maşini clasice drept domnul Teli.
Care este povestea acestei maşini? Poate fi considerată un membru al familiei dumneavoastră?
Da, este un membru al familiei. Tata a cumpărat automobilul în anul 1952, iar eu m-am născut în 1957, prin urmare acesta poate fi considerat cap de familie.
Decizia de restaurare a fost spontană sau a durat ceva timp până aţi avut curajul să vă înhămaţi la un asemenea demers?
Spontană nu prea a fost pentru că nu aveam timp de aşa ceva. M-am apucat de ea în anul 2000 şi am terminat abia în 2007. Şapte ani a durat, dar nu lucrând zi de zi la ea, mai trebuia să şi mâncăm.
Cred că restaurarea a avut lucrări dificile şi foarte dificile. Ne puteţi da un exemplu în acest sens?
Dificile sunt toate pentru că mai este puţin şi o să dispară toţi meseriaşii. Începând de la strungari, matriţeri, frezori, tapiţeri şi până la dulgheri. Au fost necesari şi dulgheri deoarece maşina are stâlpi din lemn care au trebuit refăcuţi. Am fost nevoit să-i lipesc pe cei vechi… şi apoi am trimis maşina mai departe. Cam 50% dintre lucrări au fost foarte dificile pentru că nu se găsesc piese pentru acest automobil. A fost fabricat în serie mică. Modelul acesta, W 52, este singurul existent în ţara noastră. Are în proporţie de 95% piese originale. Tapiţeria, de exemplu, a fost din piele şi, cu trecerea timpului, a trebuit să fie înlocuită deoarece a îmbătrânit, a crăpat. Am cumpărat tot una de culoare grena.
Mai aveţi lucruri de pus la punct în acest sens?
Mai sunt câteva… I-am găsit stopurile spate originale, mai am puţin de lucru la ele şi după asta o să le montez. Momentan maşina are stopuri de „broască” (VW Beetle n.r.). O să le fac cadou colegilor mei care au „broscuţe”, pentru că eu nu mai am ce să fac cu ele.
Familia a fost alături de dumneavostră sau vă certa că staţi prea mult timp în garaj?
Mi-a fost alături făcându‑mi poze când lucram la ea (râde). Dar nu, nu mă certa. Am fost de meserie tinichigiu auto, acum se chemă carosier… Eu însumi am lucrat la partea de caroserie, după asta le-am predat-o prietenilor mei vopsitori sau mecanici. Eram o trupă unde am lucrat înainte.
Cu ce sentiment încheiaţi o asemenea zi după ce o mulţime de oameni se interesează de maşina dumneavoastră?
Da, toată lumea te întreabă ce model este, o admiră, mulţi spun acum că este Audi Wanderer, dar de fapt tot consorţiul era Auto Union. Audi și Wanderer, din cauza crizei, în 1932, toate au format acest grup… după declinul economic.
O maşină ca acesta este o invitaţie la plimbare. Care ar fi cea mai lungă călătorie pe care aţi făcut-o?
Este foarte plăcut să o conduci. Tatăl meu a folosit-o cel mai mult. Mergea pe ruta Bucureşti – Bacău, se întorcea prin Bacău – Braşov – Piteşti. Până la Bacău, în loc să facă cinci ore, ajungea în şapte ore pentru că îl mai oprea câte un miliţian să vadă ce maşină este. Eu cel mai mult am călătorit spre Urlaţi, Găieşti… în rest nu prea am de ce să merg cu ea pentru că efectiv îmi este milă. Este mai mult de paradă şi alte evenimente asemănătoare.
Cred că se poate spune că este o doamnă aflată la o vârstă venerabilă. Aveți idee cam câţi kilometri a parcurs până acum?
Acum arată 36.500 km, dar cred că la 100.000 km revine la zero. Tata a lucrat pe piaţă cu ea. Când au venit comuniştii a retras-o şi a ţinut-o acasă. Noroc că autorităţile nu ne-au făcut probleme în sensul de a ne lua mașina. După revoluţie au venit nişte italieni care au vrut să dea 4.000 de dolari pe ea. Am zis că 4.000 ştiu să număr şi eu, îi am din vremea lui Ceauşescu. Banii au picioare scurte, îi vezi în fiecare zi, dar aşa ceva mai rar. (maşina de colecţie n.r.)
Vă gândiţi în viitor să vindeţi maşina sau rămâne în familie?
Mi s-a oferit o sumă foarte mare şi am refuzat, nu vreau să o vând.
Ce ne puteţi spune despre motor?
Are 6 cilindri în linie, 2.650 cmc, 68 CP, deşi nu cred că îi mai are pe toţi. Între timp, din ’37, cred că au mai murit din ei. Din şase pistoane cinci sunt originale, Mahle-uri, firmă cunoscută. Cutia este şi ea originală, 4+1 trepte.
În încheiere, ca un om care a finalizat restaurarea unui automobil, ce sfaturi i-aţi da cuiva care doreşte să se apuce de aşa ceva?
Să aibă curaj, răbdare şi o să termine lucrarea. La sfârşit o să aibă satisfacţia muncii depuse. Alergat la frezor, mers la cromat, la strungar… Atunci nu se găseau unele piese, am fost în Germania şi le-am cumpărat… nişte piuliţe şi şaibe de inox etc.
Gabriel Manole
Foto: Andrei Petre
