Bizonul, un animal forțos şi impunător,a împrumutat numele unei mașinării tot din categoria grea, un tanc românesc. Este vorba despre ultima versiune a tancului de producție românească, denumit TR 85 M1 Bizonul.
Istoria tancului este strâns legată de necesitatea unui dispozitiv capabil să se deplaseze pe câmpurile de luptă, având o capacitate de „foc” asupra adversarului şi oferind posibilitatea echipajului de a fi la adăpost faţă de atacurile inamice. Apariţia în „carne şi oase” a acestor maşinării a avut loc în timpul Primului Război Mondial, de partea taberei britanice. Deoarece erau folosite izolat, efectul lor pe câmpul de bătălie era mai mult psihologic, lacune de proiectare şi fiabilitate făcând încă incertă valoarea sa în luptă. Ca o paranteză, denumirea de tanc, („tank” în engleză) a fost dată de britanici, pentru asemănarea iniţială cu un posibil rezervor de apă.
Asta venea şi în întâmpinarea dorinţei de a păstra secret proiectul legat de dezvoltarea unui nou tip de vehicul militar. Tancul şi-a căpătat însă statutul de „rege” al câmpurilor de bătălie cu ocazia celui de Al Doilea Război Mondial. Aici „armate” de tancuri se întâlneau uneori în lupte de dimensiuni colosale, bătălia de Kursk din 1943 fiind celebră. Ajungem, prin urmare, în timpurile mai moderne, când, mai ales după anii 1968, după păţania Cehoslovaciei, care a fost „vizitată” tovărăşeşte de ţările Pactului de la Varşovia cu excepţia României. După acest eveniment, în ţara noastră se ajunge la concluzia că ar fi sănătos ca armata proprie să deţină un tanc românesc. Aşa începe practic, pe scurt, istoria acestui vehicul militar. Plecând de la modelul tancului rusesc T 55, în ţară se dezvoltă o variantă de tanc românesc, denumită TR 77, care nu era însă o copie a tancului rusesc. După această prima experienţă în proiectarea de tancuri, industria autohtonă de profil realizează ulterior tancul TR 85.
Pornind de la acest tanc şi din dorinţa de a se alinia la standardele NATO, a fost dezvoltată şi varianta prezentată în acest articol, TR 85 M1 – Bizonul. Ea reprezintă o variantă mult îmbunătăţită a vehiculului anterior. Prin urmare, pentru acest tanc românesc s-a sporit puterea de foc, mobilitatea şi diversele sisteme electronice, în paralel cu o creştere a fiabilităţii în exploatare. El face parte din categoria tancurilor mijlocii, cu un echipaj de patru operatori (comandantul, șoferul,tunarul,servantul) şi o greutate totală de 50 de tone. Tancul este pus în mişcare de un motor diesel de 860 CP, ce poate să asigure o viteză de 60 Km/h pe şosea (să mergem regulamentar, totuşi) şi o viteză de circa 40 Km/h pe teren uscat cu denivelări. Bizonului îi place şi apa. Prin urmare, poate să se bălăcească traversând cursuri de apă cu lăţimi de până la 700 m şi cu adâncimi de maxim 5 m. Tunul din dotare este reprezentat de o „ţeavă” ghintuită de 100 mm, care poate să arunce cu „bunătăţi” până la o distanţă maximă de 14.600 m. Proiectilele utilizate pot să fie perforante, cumulative sau explozive. De toate pentru toţi, am putea spune. Pe lângă tun, acest tanc românesc mai dispune de două mitraliere calibrul 7,62 mm respectiv 12,7 mm.
Comparativ cu alte tancuri, Bizonul nostru s-a dovedit a fi respectabil, dovadă a priceperii specialiştilor ce au contribuit la realizarea sa. Este important să se ţină cont, însă, de limitările acestui design evolutiv, şi să se încerce demararea unor proiecte noi care au fost sistate în urma crizei economice, cum ar fi tancul TR 125. Asta deoarece, de exemplu, în conjunctura actuală, armata are nevoie de un tanc cu o putere de foc superioară. O ţeavă cu un calibru de 120 mm în locul celei de100 mm din prezent ar reprezenta doar una din necesităţi.
