Puțini constructori din lumea hiprecarurilor sunt dispuși să-și dezvăluie rețetele secrete din propria „bucătărie” atunci când gustul pentru victorie al viitorilor gurmanzi de recorduri este zgândărit pe pistă de dinamica mașinii și de sunetul motorului.
Totuși, cei de la Brabham au făcut-o după ce jurnaliștii auto din toată lumea care au testat modelul BT62 pe pistă l-au numit „cel care îți amestecă visele în cap”, ce are „o incredibilă aderență la forța-g laterală” și care generează „încredere extraordinară”. Iar la final inginerii australieni le-au spus cuvântul magic: aerodinamica.
Când a fost proiectat Brabham BT62, punctul de pornire a fost echilibrarea formei cu funcția astfel încât hipercarul să fie o prezență spectaculoasă și cu performanțe extraordinare, indiferent dacă la volanul său se află șoferi începători sau piloți de competiții.
Iar asta a dus în continuare la rezolvarea dilemei legată de aderență și aerodinamică, cu care orice mașină sport serioasă se confruntă, adică echilibrarea forței de apăsare versus tracțiunea perfectă.
Cum se traduce asta? Forța de apăsare apare natural când direcționarea fluxului de aer împinge mașina „în” pistă, permițând o aderență și o stabilitate mult mai bună. Tracțiunea amplifică tendința aerului de a încetini mașina apăsând-o în jos, în urma aderenței excedentare. Adică aerodinamica vehiculului se referă la gestionarea fluxului de aer pentru obținerea forței și răcirii de care acesta are nevoie, permițând în același timp o tracțiune minimă.
Pentru asta inginerii au trebuit să transpună forma lui BT62 în format digital, iar acuitatea caroseriei a fost apoi corelată cu datele din lumea reală, pentru a se asigura că modelul oferea date verificabile și o analizare exactă a evoluției fluxului de aer peste mașină. Odată ce caroseria a fost finalizată, s-au introdus noi elemente de inginerie și au fost făcute modificări de detaliu, pe rând, cuantificându-se impactul lor combinat asupra performanței și răcirii generale. Scopul a fost să garanteze că fiecare schimbare a permis ca toate elementele să funcționeze în armonie cu fluxul de aer.
Rezultatul a dezvăluit o caroserie care modelează aerul la impact și apoi se deplasează prin ea. Aerul de joasă presiune este deviat în afara și în jurul mașinii, în timp ce zonele de înaltă presiune din față și din spate acționează pentru „lipirea” mașinii de șosea și menținerea stabilității sale la viteză mare în viraje.
Pe măsură ce aerul lovește în difuzorul frontal, fluxul de înaltă presiune oferă forță de apăsare pe puntea din față a mașinii. Aerul trece apoi prin radiator și iese prin capota frontală, unde marea majoritate a fluxului este deviată în jurul părților laterale ale mașinii. La nivelul șoselei difuzorul din față generează vârtejuri de joasă presiune care gestionează curgerea de-a lungul lateralelor mașinii, în loc să-i permită să curgă pe dedesubt unde ar avea impact asupra podelei și difuzorului din spate.
Și apropos, podeaua mașinii este complet plată, un element important pentru menținerea presiunii joase a aerului de sub ea. O presiunea mare ar provoca ridicarea acesteia datorită creșterii portanței și mașina s-ar comporta ca o aripă de avion. Menținerea sub presiune scăzută ajută la maximizarea forței de apăsare și este esențială pentru stabilitatea vehiculului la viteze mai mari. Însă cea mai mare parte a forței de aderență provine de la eleronul (aripa) din spate. Acesta are un raport de ridicare la tracțiune de 5:1, ceea ce înseamnă că pentru fiecare Newton de forță de tracțiune, creează 5N forță de apăsare. Iar asta face ca, în timp ce majoritatea supercarilor au forța maximă în jur de 600 kg la viteză maximă, BT62 să ajungă la o incredibilă forță de 1600 kg utilizabilă la 300 km/h. Iar pentru cei care își pun problema mersului în mașină, dar cu capul în jos și roțile pe sus, ca pe tavan, inginerii de la Brabham estimează că BT62 generează forță suficientă de menținere la viteza de aproximativ 265 km/h. Deci, cine este amator?
Foto: Brabham
