Povestea noastră începe într-un birou aflat la Spitalul „Sfântul Ioan” din Capitală. Încăperea este plină de cărţi şi tratate de medicină, fotografii din săli de operaţie, câteva cupe, dar şi o motocicletă în miniatură. Sunt amintiri frumoase strânse cu drag de profesorul Doru Filipescu, șeful secției de ortopedie-traumatologie, cel pe care presa l-a numit ,,medicul sportivilor” pentru că în toată cariera sa a operat o mulţime de campioni. Puţini ştiu că Doru Filipescu este iremediabil îndrăgostit de sport. Joacă tenis, vacanţa o pigmentează cu sporturi nautice, dar participă şi la competiţii de enduro.
De unde pasiunea pentru motociclete?
În anul 1974 eram student şi aveam nevoie de un mijloc de transport rapid. Mi-am cumpărat o motocicletă Suzuki de 125 de cmc și am făcut cu ea aproape 70.000 de km. O ţin ca amintire şi mai ies la câte o plimbare prin jurul casei. Am găsit niște băieți pricepuți care m-au ajutat să o mențin într-o stare impecabilă și acum, după atâția ani.
De aici şi „microbul” pentru enduro?
Da, dar să ştiţi că nu poţi să treci direct de la o motocicletă de stradă la una pentru enduro. Ai nevoie de antrenament. Eu m-am pregătit pe circuitul de la Ciolpani, alături de un campion la motocross, apoi cu nişte prieteni am început să mergem prin munţi. Adrenalină la maximum!
Nu v-a fost teamă?
Teamă este bine să ai tot timpul, te apără de excese. Trebuie să ştii nivelul pe care îl ai. Dacă văd ceva periculos mai bine rog pe cineva să ducă motocicleta 30 de metri decât să mă lovesc. Accidentele se întâmplă când riști și nu porți echipament de protecție sau neglijezi faptul că este ud în pădure.
Nu v-aţi accidentat niciodată?
Am căzut o singură dată cu motocicleta și nu eram echipat. M-am lovit destul de tare la umăr, dar, ca de fiecare dată, m-am bazat pe colectivul din spital. A doua zi a trebuit să operez și un coleg îmi ținea mâna, iar eu lucram . Nu am avut încotro…
Câte motociclete aveți?
Am una pentru enduro și aș vrea să iau una mai mare, pentru turinguri mai lungi. Am fost și anul trecut prin munții din Austria, vara este foarte frumos. Nu trebuie să mergi cu viteză sau să călătorești mai mult de 350 de km pe zi. Mergem pe drumuri lăturalnice, nu pe autostradă. Este o frumusețe să vezi toate acele peisaje.
Sunteți foarte pasionat…
La 60 de ani fac multe sporturi. Când eram în liceu am practicat polo, așa mi-am clădit un organism antrenat, rezistent la efort. Am continuat cu windsurfing și skybord, iar de câțiva ani fac și wakebord. Este un sport foarte solicitant: sari cu placa pe niște valuri mari pe care le creează o barcă specială. Aterizarea se face practic pe o suprafață foarte dură, iar genunchii sunt foarte solicitați. Am luat și câteva premii, deși la competiție au fost și concurenți cu vreo 30 de ani mai tineri .
Văd că aveți și câteva cupe de la turnee de tenis…
Joc tenis în fiecare săptămână și am participat și la Balcaniada medicilor. Este un concurs care se ține de 28 de ani… vă dați seama? Eu particip de 18 ani. Fiecare țară găzduiește turneul odată la cinci ani și participă 150 de medici. Când am organizat noi competiția, la Poiana Brașov, l-am invitat pe Ilie Năstase să decerneze premiile. A fost un succes extraordinar. O jumătate de oră nu am putut să schimbăm nici măcar o vorbă. Toată lumea dorea o poză sau un autograf.
Cum v-ați îndrăgostit de tenis?
Ideea cu tenisul mi-a venit după ce am fost în Germania, la o „specializare” de un an de zile. Acolo, am văzut că după orele de program colegii se strângeau la tenis și după aceea socializau la o bere. Când am venit acasă mi-am făcut un club de tenis cu prietenii. Să știți că este un sport care mă ajută foarte mult să mențin un echilibru, fără de care nu știu dacă poți să oferi o chirurgie la nivel superior, în fiecare zi.
Mai țineți minte câți sportivi ați operat?
Le-am pierdut șirul. Când veneau aici toate fetele din lotul de gimnastică nu mai aveai loc nici să arunci un ac pe culoarul spitalului. Am avut handbaliste, din echipa națională, pe care le-am operat la ambii genunchi. Pe Gabi Szabo am operat-o înainte să cucerească prima medalie olimpică, în anul 2000, la Atlanta. Am fost și la Sydney când a câștigat aurul. Am stat chiar pe linia de sosire, te trec fiorii când o vezi venind.
Cred că este o mare satisfacție…
Să vezi la televizor sportivii pe care i-ai tratat? Sigur. Sunt foarte mândru. Îmi aduc aminte și de Florin Costea. Când l-am operat prima oară nu era un fotbalist cunoscut. După intervenția la genunchi a ieșit golgheter în România. A doua accidentare a fost mult mai gravă, leziuni multiple și alte chestiuni. Uită că joacă și acum…
Ne oprim din discuție câteva secunde pentru că telefonul sună insistent. Se scuză politicos: „Nu, nu, nu… nu acolo. Facem RMN aici, să vedem tot ce ne trebuie” spune hotărât medicul Filipescu. La ușă, se aude o bătaie discretă. Intră o doamnă cu o mapă de documente la semnat. „Este…? Da. Ce am stabilit”. Discuția se poartă mai mult de priviri, fără prea mult timp pierdut. Minutele par că se scurg mult mai repede într-un spital. „Este un volum mare, sunt multe zile obositoare și stresante. Trebuie să mă descurc” îmi spune medicul Filipescu.
Cum ați ales această profesie?
Tatăl meu, Zorel Filipescu, a fost foarte cunoscut. A înființat specialitatea de anestezie-terapie intensivă și a organizat prima secție de terapie intensivă. Cred că am moștenit o genă și nu m-am gândit nici măcar o clipă să fac altceva.
