„Ce cauți, Buză, ziua de ieri? Că iepurele este fricos… știam, dar că este și deștept… Bă, tu nu ești prost de pomană! Mintea dacă ar crește pe toate gardurile ar paște-o și măgarii.” Sunt doar câteva dintre vorbele de duh rostite de Mărgelatu, personajul clădit cu har și naturalețe de Florin Piersic. Înainte de ‘89 făceam nopți albe ca să-l admirăm „la bulgari” cum își aranja barba într-un ciob de sticlă înainte de a-și pune la pământ rivalii. Filmele în care a jucat Florin Piersic au un succes nebun și acum, peste decenii. Și nu sunt deloc puține. Am numărat 59 de pelicule. Prima a fost filmată în anul 1957 și se numește „Ciulinii Bărăganului”. La piese de teatru am pierdut de mult șirul. A primit o mulțime de premii și distincții. A fost numit chiar și ambasador… Ambasador Toyota. Așa l-am întâlnit la Salonul Auto București.
Cum ați ajuns în această „funcție”?
Vino mai aproape să-ți spun! Dar să scrii așa cum spun eu, că am mai dat interviuri și nu m-am regăsit, parcă vorbea altcineva. Eram la Cluj. Am fost făcut „Doctor honoris causa” într-o atmosferă pe care nu am mai trăit-o vreodată. Îți dai seama? Cinci sute de studenți să-mi cânte imnul „Gaudeamus Igitur”. La finalul ceremoniei am mai avut o bucurie. Reprezentanții Toyota mi-au propus să fiu ambasadorul lor. Nu oricine primește o mașină nouă…
Și vă place?
Am mașina de aproape trei luni și vă spun că eu știu despre acest automobil mai multe decât cei care l-au făcut (râde și îmi face cu ochiul). M-am logodit cu mașina, îmi place și numele: „Toyota”. Uite, ce frumos sună. Peste câteva luni împlinesc 80 de ani, oare câți or să mai fie? Și nu am avut niciodată o mașină cu 0 km la bord.
Mai țineți minte prima mașină?
Cum să nu… Ford Capri Consul 315… una dintre cele conduse de Roger Moore în filmul „Sfântul”. Formidabil, ce actor! Mașina am primit-o la Viena, după spectacolul „Oameni și șoareci”. Am avut un succes teribil, au scris foarte frumos ziarele austriece. Îți dai seama, este vorba despre o piesă pe care am jucat-o în țară de 1.320 de ori în 13 ani. Îți dai seama? O doamnă și soțul ei, doctor stomatolog, m-au invitat la masă. Și mi-au spus că maşina este a mea. Eu nu aveam carnet de șofer, nici nu prea condusesem. Am învățat un pic pe stradă în Viena, să dau înainte-înapoi. Familia care mi-a dat-o se numea Kadlec, vezi tu… eu cu memoria stau bine. Fotoliile din spate erau cam rupte că aveau doi câini și au tras cu ghearele de ele. Asta mă interesa pe mine? Am luat mașina și dus am fost. Cât crezi că am făcut de la Viena până la Vamă?
10 ore… 12 ore…?
Două zile și jumătate. Cum venea o mașină din față trăgeam pe dreapta. După ce trecea, plecam și eu. Dacă nu aveam carnet… Dar nu m-a întrebat nimeni nimic. Doar la graniță mi-au zis: „Mă, Florin, asta este mașina ta?” „Cred că este a mea” am răspuns. Le-am zis că am primit-o cadou și m-au crezut. După aceea am înmatriculat-o în România, am plătit taxele. Oamenii mă iubeau, că și eu îi iubesc pe ei. Și pe voi vă iubesc. Uite, ce îmi place de doamna care ne filmează! Arată foarte bine și seamănă cu Meryl Streep. Îmi place! Hai să-ți spun ceva: când mă filmează un bărbat sunt mai reținut…
Ați avut probleme în trafic?
O singură dată. Am trecut pe galben și un polițist mi-a strigat: „Bă, deșteptule, bă! Băi, ăsta, deșteptul… Ești nebun!? Tu nu vezi… că… Să trăiți, domn’ Florin.” Și m-a salutat cu mâna la chipiu. Asta nu o să uit în viața mea. El se tot apropia de mine și a realizat pe cine suduia. L-am întrebat dacă trebuie să plătesc vreo amendă. „Vai de mine, da’ se poate… Îmi dați un autograf?”
În filme ați condus?
Da. În „Aventuri la Marea Neagră” aveam o mașină care mergea înainte, venea înapoi. Și tot așa… Era un fel de glumă legată de mașina pe care o aveam. Am condus și în producția pe care am făcut-o la unguri și care se cheamă „Am fost cândva un călăreț domn”. Filmările au avut loc la Budapesta și trebuia să mă strecor printre obstacole și să mă țin după automobilul în care se aflau operatorii. Nu a fost ușor, dar am condus foarte detașat.
De ce nu mai jucați în filme?
Nu-mi plac scenariile! Nu vă supărați, nu pot să joc orice după ce am făcut filmele pe care le știu toții românii. Nu vreau să ajung într-un film să spun porcării. Cică așa este acuma. Dacă așa este acuma, jucați voi, lăsați-mă pe mine! Eu am trăit pentru film, m-am născut, practic, într-un cinematograf.
În cinematograful din Cluj care vă poartă numele?
Da, mă, chiar acolo. Pe 27 ianuarie 1936 părinții mei erau la film. Venise „Tarzan” în oraș, producția cu Johnny Weissmuller. Mama și-a dat seama că se apropie sorocul și a plecat la spital. Peste câteva ore am venit pe lume.
Care a fost ultimul film în care ați apărut?
Am avut o apariție de opt minute în filmul „Fix Alert”. Mooor!… Mor!… Mor… de plăcere să mă văd în filmul acela! Îmi place cum joc și asta datorită lui Florin, băiatul meu. Știi că am un băiat, nu?
Sigur…
Știam că știi. Sunt mândru cum m-a condus. Este și actor bun și regizor nici nu mai vorbesc. Dacă se realizează ce vrea el – un scenariu bun pentru mine – o să joc și la vârsta asta. Să știi că actorii mari pe care îi văd, mulți dintre ei au realizat roluri memorabile după 60 sau 65 de ani.
Cei tineri vin să învețe de dumneavoastră?
Eu nu vreau să fiu profesor. Mi-a propus Florin Zamfirescu. Le-am spus că nu am timp pentru mine să învăț ce am de învățat, așa că nu pot să învăț pe alții. Eu îmi știu limitele.
Discuția se oprește pentru câteva clipe. Câteva tinere ard de nerăbdare să obțină o amintire. Maestrul nu se lasă așteptat, strânge fetele la piept și cu un zâmbet larg acceptă ședința foto.
Nu aveți un minut de liniște…
Este o bucurie, pentru un actor care împlinește curând 80 de ani, să constat că din 80 de oameni, 78 îmi zâmbesc. Este cea mai mare bucurie, o mare satisfacție. Eram odată la Vatra Dornei și când am plecat, după 10 km, s-a pus bariera. M-am oprit să fumez o țigară. Acum nu mai fumez… ba mai fumez, dar mai rar. Așteptam să treacă trenul. Măi copii, vă pup, eu ceva mai frumos nu am trăit, am plâns până aproape de Cluj. Deodată se aude un zgomot puternic, roțile scrâșnesc și se oprește trenul. Am crezut că s-a întâmplat ceva pentru că l-am văzut pe cel care conducea trenul coborând în viteză de pe locomotivă. A venit direct la mine și m-a întrebat punându-și mâinile în cap: „Ești Florin Piersic? Extraordinar! Nu-mi vine să cred!”. Și mă ia de cap, mă umple de „clăbuci” și îmi zice: „Bă, Florine, bă, nu știi tu cât țin la tine!”. Și îl întreb: „Cum să oprești trenul în câmp?”. Știi ce mi-a zis? „Ce, suntem în Japonia?” Auzi vorbă la el! A vrut un autograf pentru Cornelia, cred că era nevastă-sa. M-am întrebat dacă era normal. Regret două lucruri. Că nu l-am întrebat nici măcar cum îl cheamă să-i trimit o poză sau o sticlă cu vin. Sau să-i spun ca într-unul din dialogurile cu regretatul Szobi Cseh: „Te duc la «Doi papuci» să îți dau un anason”.
Și al doilea?
Aștept să oprească unul și un avion și să vină la mine! Atunci mă împușc și o să folosesc pistolul lui Mărgelatu.
Vă mulțumesc pentru timpul acordat!
Auzi, te rog să scrii cum am vorbit eu. Unii schimbă și parcă nu sunt eu. Lasă vorbele mele! Te pup.
