De multe ori, când închizi ochii, îți închipui călătorii în locuri îndepărtate, peisaje fermecătoare și aventuri unice. Mihai Barbu și-a transformat visul în realitate. A mers prin locuri puțin umblate, a cunoscut oameni fascinanți și a căutat să-i înțeleagă. A fost de două ori până în Mongolia, cu motocicleta. În ultima călătorie din Asia a luat cu el și soția, și copilul de șase ani. Unii i-au spus că este nebun, alții l-au încurajat. Mihai Barbu a scris o carte, după călătoriile din Asia, dar și-a spus povestea și în Auto Test Magazin.
Cum a început aventura pe două roți?
Mihai Barbu: Am început să merg pe motocicletă la vârsta de 24 de ani. Sunt momente în care mă gândesc la faptul că am pornit prea târziu pe acest drum și am pierdut șase ani, dar, pe de altă parte, s-ar putea să fi fost mai bine că nu am început cu mintea de la 18 ani, poate așa m-am ferit de multe belele pe șosea. Nu știu ce s-a întâmplat la 24 de ani… La un moment dat am văzut, într-o vitrină, în București, o motocicletă de care m-am îndrăgostit pe loc: Yamaha Virago de 250 cmc. Din fața magazinului am sunat-o pe mama și am întrebat-o dacă mă poate ajuta să ia un credit pe care să-l plătesc eu. A doua zi m-am înscris la școala de motociclism, iar mama a făcut creditul…
Ce îți place așa de mult pe motocicletă?
Mihai Barbu: Sunt multe de spus. Pe motocicletă, spre deosebire de un drum cu mașina, ești foarte expus pericolului, dar și frumosului. Îți este dat să simți niște lucruri pe care în mașină nu ai cum să le simți. Cum ar fi ploaia! De multe ori, pe motocicletă, nu este bună (râde)… Uite un exemplu. Mergeam prin Muntenegru și era o căldură înfiorătoare, mă mir că nu leșinasem, iar în fața mea am văzut pe cineva care uda, cu un furtun, iarba de peste drum. Când m-am apropiat a lăsat furtunul jos, să nu mă ude, dar i-am făcut semn (gesticulează) că vreau să dea cu apă pe mine, că fierbeam. Femeia a fost amuzată și m-a stropit cu apă în timp ce mergeam. Asta sunt niște chestii pe care nu ai cum să le simți în mașină: atât căldura aceea, cât și bucuria de a te răcori din mers.
Singur, pe motocicletă, 26.000 de kilometri
Și când ai început să vezi lumea pe două roți?
Mihai Barbu: În anul 2006 mi-am cumpărat un BMW F650 Gs Dakar și am plecat, cu un prieten, pe malul Mării Adriatice până în Alpi, iar după aceea ne-am întors prin Austria și Ungaria. Călătoria aceasta a durat trei săptămâni. După aceea am mai dat o tură prin Macedonia, Grecia, Bulgaria, Turcia, iar în anul 2009 m-am dus până în Mongolia, singur, pe motocicletă.
De ce singur?
Mihai Barbu: Trebuia să fim patru, dar știam că nu vom pleca toți. La început toată lumea este entuziasmată, dar nimeni nu-și dă seama de dimensiunea călătoriei. Așa că am plecat chiar dacă ceilalți au renunțat.
Și cum a fost? Care a fost traseul?
Mihai Barbu: Am mers 26.000 de kilometri în patru luni, iar pentru mine a fost ca o plimbare mai lungă. Am plecat prin Ucraina, Rusia, Mongolia și m-am întors mai ocolit prin Asia Centrală… toate țările acelea cu „stan”…. Kazakhstan, Uzbekistan, Kirghizstan, Tadjikistan, Turkmenistan. Este o altă lume lume de cum treci granița. La început ai niște șocuri culturale, dar după aceea te „rodezi”. Țin minte că am fost dat pe spate de Kiev, un oraș care nu era pe traseu, dar în care am fost nevoit să ajung pentru viză de Uzbekistan… Trebuia să stau o zi și am stat patru. Nu pricep de ce toată lumea se duce la Paris și la Viena și puțini aleg acest oraș, aflat la doi pași, de o frumusețe rară.
Polițistul „ten dollars” și oala cu fiertură de oase și mațe
Unde ai dormit?
Mihai Barbu: Trebuia să dorm la cort, dar un episod din ziua în care am trecut din Ucraina în Rusia m-a dat peste cap. Am fost oprit la 50 de kilometri după ce intrasem în țară de un polițist care mi-a spus clar că vrea bani. Știa doar atât în limba engleză: „ten dollars”. Eu nu înțelegeam de ce, el nu mă credea că nu am bani, așa că m-a dus la secție și m-a percheziționat. De asta nu am dormit la cort decât de vreo 10-12 ori: îmi era frică de poliție. Nopțile stăteam la popasuri de camionagii și în moteluri care costau între trei și cinci euro.
Cât te-a costat această aventură?
Mihai Barbu: Am dat 5.200 de dolari pe benzină, mâncare și cazare. În patru luni acasă aș fi cheltuit mai mult. Gândește-te că 500 de dolari i-am dat gata, în trei zile, în Turkmenistan. Este o țară foarte scumpă.
Ce ai mâncat bun?
Mihai Barbu: Eu nu sunt un mare gurmand, aș putea să trăiesc toată viața doar cu cartofi prăjiți, dar mi-a rămas în minte un fel de mâncare, care se face în Asia Centrală, iar în Uzbekistan este „național dish”. Este o chestie care se cheamă plov, orez cu carne. Puteam să mănânc în fiecare zi, eu fiind un om care acasă nu mănâncă orez. Rețeta există pe internet și am avut prieteni care au făcut, dar nu a ieșit ca acolo. Din punct de vedere culinar, Georgia m-a încântat. Ei au un alfabet ciudat, literele sunt niște „șerpișori”, iar la orice restaurant am fost să mănânc, mă uitam în meniu și puneam degetul, fără să știu ce este. Știam că nu am cum să dau greș.
Ai și ceva care nu ți-a plăcut?
Mihai Barbu: (Râde) Am rămas o noapte în iurta unei familii care „m-a agățat” pe drum. Citisem în ghidul „Lonely Planet” că doar dacă ești foarte norocos te invită în spațiul lor intim. Lângă iurtă aveau o construcție unde m-am dus să-mi schimb hainele, iar acolo am văzut ceva pe foc. Mirosea oribil! Am crezut că fac săpun de casă, cum făceau bunicii noștri. Problema a fost că la ora mesei, mama din familie a adus exact oala aia. Înăuntru era o treabă pe care niciun simț de-al meu nu o accepta: arăta oribil, mirosea oribil… textura era oribilă. Cred că pentru ei era o delicatesă pentru că erau bucuroși, dar eu mă prefăceam că mănânc, iar tatăl familiei avea grijă să-mi mai pună. Era o fiertură de oase, cu multă grăsime. Cireașa de pe tort erau niște mațe, de capră sau de oaie, fierte cu tot ce aveau înăuntru. Nu pot să spun că era rahat… dar cam asta era. La un moment dat mi-a dat o bucățică de maț și se uita la mine și mă întreba dacă îmi place. Am înghițit bucățica aia cu lacrimi în ochi și am crezut că o să vomit pe masă. A fost o experiență traumatizantă. Eram rupt de foame și nu știam cum să ajung la motocicletă, fără să fiu văzut, să-mi desfac o cutie de pateu. Îmi era jenă să mă vadă… Să știi că m-am mai întâlnit cu acea oală. M-am rătăcit, ploua și am intrat într-o iurtă să cer indicații. Oamenii m-au invitat la masă și când a apărut o doamnă cu aceeași oală, am fugit mâncând pământul.
Cum te-ai înțeles cu ei?
Mihai Barbu: Eu am pregătit totul foarte bine, dar nu am luat cu mine un dicționar. Nu pentru că nu mi-a dat prin cap, ci pentru că am vrut să văd cum mă înțeleg cu un om cu care nu vorbesc aceeași limbă. Este foarte interesant, amuzant și frumos vreo lună de zile, iar după aceea îți dorești foarte tare un dicționar. Când treci prin situații cum am trecut eu… să intri într-un restaurant și să ieși la fel de nemâncat doar din cauza barierei lingvistice, te cam saturi.
„Vând kilometri”, cartea care spune povestea călătoriei
Te-ai rătăcit vreodată?
Mihai Barbu: De două ori. Am fost încăpățânat: am ales ce a spus GPS-ul și nu localnicii. Am ajuns într-o pustietate unde eram eu și o cioară care ciugulea dintr-o vacă moartă. Știu pe cineva care a stat în Munții Retezat o noapte, prins sub motocicletă. Nu și-a rupt nimic, doar că nu a putut să mai iasă de acolo. A dormit cu motocicleta pe picior. Mă gândeam că dacă mi se întâmplă așa ceva nu mă găsește nimeni nici peste zece ani.
Ai scris și o carte după povestea din Mongolia…
Mihai Barbu: Lucrând în presă am încercat să găsesc niște colaborări: să fac un jurnal și niște reportaje, să trimit niște poze… să fac rost de niște bani. Cu o lună înainte de a pleca, fratele meu a venit cu această idee genială de împărți drumul în bucăți de 500 de kilometri și de a „vinde” povestea. Eu eram activ pe un forum moto unde am spus că dacă cineva îmi dă 50 de euro, eu îi ofer 500 de kilometri: povestea lor, numele pe un abțibild pus pe parbriz și o piatră de pe cei 500 de kilometri. În două săptămâni am vândut toate cele 43 de segmente. Jumătate dintre cei care au cumpărat au fost oameni pe care atunci i-am cunoscut. După ce am vândut tot, am fost dator să scriu în fiecare zi, ca să nu uit. Pot să spun, cu mâna pe inimă, că a fost cel mai greu lucru din călătoria respectivă. Nu căldura, nu oboseala, nu mâncarea. Faptul că mergi prin ploaie, ești ud până în măduva oaselor și ajungi într-un hotel cu șobolani, igrasie pe pereți, ușa nu se trage la baie, rupt de oboseală și trebuie să te apuci să scrii. Am făcut asta zi de zi și așa s-a născut conținutul cărții „Vând kilometri”. Au fost cinci ediții, vreo 10.000 de exemplare, iar în momentul ăsta nu se mai găsește.
În Mongolia, cu soția și fiul de șase ani
Înțeleg că în anul 2017 ai repetat aventura în Mongolia…
Mihai Barbu: De data asta nu am fost singur. În anul 2010 a apărut în viața noastră Vladimir, iar în 2014 am cumpărat o motocicletă Ural, cu ataș, cu gândul să ne plimbăm în trei. În anul 2015 am făcut împreună o tură de patru luni prin Europa, dar am intrat puțin și în Maroc. Vladimir avea patru ani și am trecut atunci prin 43 de țări. În anul 2016 am traversat Marea Neagră, cu un feribot, până în Georgia, am trecut prin Armenia, Turcia și am ajuns până în Austria, la o întrunire Ural, iar apoi ne-am întors acasă. A durat vreo două luni.
Tot cu motocicleta cu ataș?
Mihai Barbu: Da. Iar în anul 2017 am fost cu familia până în Mongolia, într-o călătorie care a durat tot patru luni. Vladimir avea șase ani.
Nu a fost dificil?
Mihai Barbu: Mi s-a părut mai ușor decât atunci când am fost singur. Există un lucru, greu de înțeles dacă nu îl trăiești. Singurătatea combinată cu depărtarea este o rețetă bună pentru o depresie. Cu ei am avut curaj să dorm și la cort. A fost o ușurare că am fost cu cineva. Și mai spun ceva… Este foarte greu să dai peste cineva care să-ți facă rău când ești cu familia. Mai degrabă îmi face cineva ceva rău când sunt singur… Când am ajuns în Mongolia, ne-am întâlnit cu ligheanul ăla și le-am spus să nu pună gura pe așa ceva. Vladimir a mâncat niște chestii dubioase. Eram la o terasă în Iran, am văzut o supă la cineva și am comandat și noi. Când ne-a adus-o ospătarul am realizat că parcă nu era chiar de mâncat, după gusturile mele, dar el a terminat-o imediat.
Soția nu a protestat, înainte de plecare?
Mihai Barbu: Deloc. Avusesem tura prin Europa care a fost mai obositoare și mai solicitantă. Atunci am mers mai mult. Ea a fost puțin speriată când ne-am apropiat de Pamir, în Tadjikistan, care are cel mai înalt pas la 4.655 de metri: citise pe internet că altitudinea poate să aducă dureri de cap și se temea pentru Vladimir. De la 3.000 de metri am început să urcăm ușor, să ne aclimatizăm, am băut apă ca nebunii și nu am avut nicio problemă. Lipsa oxigenului te obosește puțin, dar Vladimir era rachetă.
Ești conștient că i-ai transmis „microbul” și că s-ar putea să se uite în vitrină după o motocicletă?
Mihai Barbu: Mi-ar plăcea! Toate ingredientele spun că așa o să iasă treaba, dar doar timpul ne va arăta dacă va fi așa. Și dacă stau să mă gândesc la călătoriile noastre, părerile sunt foarte împărțite. Unii spun: „Băi, ce mișto, așa trebuie să crească un copil. I-ați arătat lumea”. Mie, în acest moment, Vladimir nu mi se pare un copil deosebit. Sunt și unii care spun: „Ce idioți, unde au dus copilul”. Eu nu am făcut asta ca să-l fac olimpic la geografie și să știe care este capitala Spaniei și a Uzbekistanului. În capul meu a fost că a experimentat acest stil de viață și s-a întâlnit cu călători asemeni nouă. A văzut că este ceva normal. Cred, și sper, că în adâncul sufletului i s-a sădit o sămânță de bine. Dacă te duci și le spui prietenilor tăi că vrei să te duci în Tadjikistan, poate că cei mai mulți îți vor spune că preferă o călătorie la Viena, cu avionul. Poate li se va părea ceva dificil și fără rost. Dacă o să vină cineva la Vladimir și o să-i spună că vrea să meargă în Tadjikistan, aș vrea ca băiatul meu să fie deschis la această idee.
Eu cred că aș fi tare greu de urnit…
Mihai Barbu: Nu ai fost crescut să gândești așa, dacă erai din Anglia nu era nimic extraordinar. Eu când am plecat, mă gândeam că sunt cel mai șmecher, dar sentimentul ăsta a durat o săptămână. Am ajuns în Ucraina și am găsit acolo puști din Olanda, de 20-21 de ani, care mergeau pe biciclete și care mi-au spus lejer că se duc până în Vietnam. Atunci îți schimbi ideea. M-am întâlnit, în Tadjikistan cu un băiat din Anglia care era fascinat de ce dracu’ car eu pe motor, când el are o bicicletă și un rucsăcel și nu-i lipsește nimic. La un moment dat i-am spus că acasă o să scriu o carte. „Super! Despre ce o să fie?”, m-a întrebat. „Despre asta”, îi răspund. „Care asta?”, s-a uitat la mine nedumerit. „Călătoria în Mongolia”. „Dar ce faci special?”. „Am venit singur”, i-am spus. Și îmi răspunde: „Așa! Și? Îți publică cineva cartea asta în România?”. „Sper că da”, i-am spus. M-a încurajat să scriu doar când a aflat că în România nu sunt prea multe cărți de călătorie, contemporane. Apoi mi-a explicat: „Ca să ajung să public ceva în Anglia ar trebui să ajung pe Marte cu bicicleta”. Este suficient să mergi puțin mai încolo, Armenia… Georgia, să vezi cu ce turiști te întâlnești. Este plin, dar nu prea sunt români, bulgari.
Care ar fi cel mai important sfat pentru cineva care își dorește să plece la drum?
Mihai Barbu: Să plece! Problemele sunt mai ușor de rezolvat pe drum decât de acasă chinuindu-te să-ți găsești motive să nu pleci. Cred că cea mai mare capcană este să generalizezi. Ești tentat să înjuri un popor pentru un necaz pe care ți l-a făcut un polițist, așa cum am pățit eu… În Rusia, punctele de poliție sunt destul de dese. La un moment dat m-a oprit un polițist și am transpirat imediat. Am scos pașaportul, dar mi-a spus că nu are nevoie de el. Mă gândeam că vrea bani. Mi-a spus că m-a oprit pentru că el și colegii mâncau un pepene și voia să-mi dea o felie. Eu deja îl judecam pe acel om și el își dorea să-mi facă un bine. Acesta sunt sfaturile mele: să plece și să nu generalizeze.
