Ivan Patzaichin este unul dintre cei mai medaliați sportivi români. A câștigat patru medalii de aur la olimpiade și nouă titluri la mondiale. „Îmi era rușine să mă întorc acasă fără aur, dacă luam argint sau bronz însemna că am pierdut” spune Patzaichin.
Povestea campionului a început în satul Mila 23, în inima Deltei. Acolo s-a născut, iar prima „slujbă” a fost cea de pescar. După mulți ani s-a întors acasă și a înființat o asociație care a creat „Rowmania”, un proiect despre care este convins că va ajuta Delta să devină „regina” ecoturismului din Europa.
Ideea cu „Rowmania” a „pornit” după ce am văzut câte bărci zgomotoase gonesc nebunește prin Deltă. M-am gândit cum arătau aceste locuri acum jumătate de secol. În copilăria mea nu am văzut agenţi de mediu şi nici poliţişti, dar localnicii respectau legile nescrise şi ştiau să protejeze natura, nu pescuiau la grămadă ca acum. M-am gândit la o schimbare și am vrut ca oamenii să se plimbe cu barca mai încet, mai prietenos. În loc să aduc ambarcațiuni de plastic, din China, am făcut unele la noi acasă. M-a ajutat Paul Vasiliu, un inginer care păstrează tradiţia. Aşa s-a „născut” canotca. Am păstrat alúra unei lotci şi am construit o ambarcaţiune mai uşoară în care am schimbat poziţia de vâslit. În lotcă ești cu spatele şi nu vezi… în canotcă stai cu faţa şi o manevrezi mai uşor.
Cum au reacționat localnicii?
Ei au senzaţia că sunt uitaţi și că lumea îi consideră de mâna a doua. Este bine să păstrezi obiceiurile locului, dar asta nu înseamnă că trebuie să facem totul ca acum 100 de ani. Trebuie să ne adaptăm vremurilor. Cei de afară au fost mai interesaţi. Promovăm delta, tradiţiile, natura şi frumuseţile ei. Avem peste 120 de proiecte. Unul dintre ele este „Festivalul Bărcilor cu vâsle”.
Am înțeles că aici și gătiți…
De fiecare dată. Anul acesta am fost provocat la „duel”. Fostul meu rival, Tamás Wichmann, este bucătar și vrea să venim fiecare cu rețeta lui de ciorbă de pește. Îmi spune mereu că măcar în bucătărie își dorește să mă învingă. Ciorba de pește are un secret, toată lumea crede că iese mai bună dacă pui apă din Dunăre. Este greșit, cel mai important este să știi să alegi combinația potrivită de pește. Nu o să-mi fie ușor, Tamás este tare priceput la bucătărie.
Ați rămas în relații bune cu foștii adversari?
Am fost trei titani. Eu, Tamás Wichmann și Detlef Lewe. Dintre toți doar eu am fost campion olimpic. În 1972, Lewe m-a ajutat să-mi iau mașină. Trei zile am umblat prin târguri având în buzunar 1.800 de mărci, bani câștigați la Olimpiada de la München. Nu am găsit ceva pe placul meu și am vrut să mai rămân câteva zile în Germania. „Băieții cu ochii albaștri” au luat foc. Mi-au spus să vin acasă și să mă întorc după câteva luni. S-au jurat că îmi lasă pașaportul. Lewe s-a oferit să-mi caute mașină și i-am lăsat mărcile. „Ești nebun, poți să pierzi o avere” mi-au spus colegii. Neamțul a fost serios, m-a sunat peste câteva zile ca să-mi spună că mi-a luat un Ford. Era cea mai frumoasă mașină din București. Sunt convins că a plătit pe ea mai bine de 8.000 de mărci, niciodată nu a vrut să-mi spună prețul exact deși l-am tot întrebat. Un caracter deosebit, păcat că s-a prăpădit.
Ce alte mașini ați mai avut?
Am avut și Dacie, îmi plăcea că era ușor de reparat. Dacă aveai un patent, o sârmă și doamna de lângă tine îți făcea cadou dresul rezolvai imediat problema și plecai mai departe. Râd și acum când îmi amintesc această „maximă”. Cu mașinile noi nu merge așa, nici nu ai voie să umbli în ele. Acum am o Kia Sportage cu care am făcut 210.000 de km și nu am avut probleme. Eu „alerg” mult, în trei ani am condus 150.000 de km. Vreau să o schimb cu una nouă, aceeași marcă. Nu sunt pretențios, dar conduc doar mașini care au cutie manuală pentru că îmi place să simt când schimb viteza și folosesc foarte mult frâna de motor. Nu conduc agresiv, am permis din 1972, au trecut 33 de ani… stai așa, că sunt 43. Cum se duce timpul!
Ați avut accidente?
Câteva ușoare și unul foarte grav în anul 1990. Eram cu soția și cu fata, mergeam cu 30 la oră, și a intrat unul în noi la ieșirea din Costinești. Ne-a făcut praf și ne-au dus urgent cu salvarea la spital. Eu am fost câteva zile în comă, iar soția are și acum o tijă. Am crezut că nu scăpăm cu viață.
Ați avut aventuri și pe șosea, și în concursuri…
Adevărat. În 1972, la olimpiada de la München, mi s-a rupt pagaia în calificări chiar la începutul cursei. Am terminat proba vâslind cu un „ciot”. Eu știam bine regulamentul: dacă ți se întâmpla ceva în primii 25 de metri aveai dreptul să mergi în „recalificări”, trebuia doar să termini cursa. Pe mine au vrut să mă descalifice, arbitrii spuneau că nu am arătat că mi s-a rupt pagaia, iar în buletinul oficial au scris că am abandonat. Am avut și puțin noroc pentru că suporterii, când au văzut cu câtă îndârjire am vâslit, au fost de partea mea. M-am calificat în finală și am câștigat medalia. A fost olimpiada la care a avut loc atentatul în care au murit 11 sportivi israelieni.
Și în 1982 ați avut peripeții…
Aaaa… în finala de la Belgrad, la mondiale. Rușii și ungurii s-au lovit între ei, dar ne-au spart și nouă barca. Am început să luăm apă și îmi aduc aminte că Toma Simionov, colegul meu de la dublu, a zis să mergem la mal că ne scufundăm în mijlocul lacului… până veneau să ne salveze cine știe ce pățeam. M-am încăpățânat să vâslim mai departe și am tras ca nebunii. La 8.000 de metri am ajuns plutonul din urmă, iar pe final am câștigat deși aveam apa până la glezne.
V-a trecut prin minte să renunțați, ținând cont de aceste pățanii?
Niciodată, am fost foarte ambițios. Puţini ştiu că eu am plecat de acasă cu gândul să fiu campion mondial. Așa s-a și întâmplat. Eu am început sportul în 1967 şi peste un an am fost campion olimpic. Aveam doar 18 ani.
Premiile cum erau?
Nu primeam mare lucru. După olimpiada din 1968 țin minte că ne-a primit Ceaușescu. Îți dădea o diplomă, spuneai „Servesc patria” și atât. În 1976, când a luat Nadia nota 10, medaliații au primit mașini. A fost singura olimpiadă la care nu am câștigat nimic, așa că pe mine m-a „sărit” norocul. M-am „întâlnit” cu Ceaușescu și pe lac la Snagov. Când venea nu ne mai lăsau pe apă. Odată nu am putut să plecăm, abia terminasem o cursă şi nici nu puteam să respir așa că am rămas încremeniți în mijlocul lacului. A venit şi ne-a făcut cu mâna, probabil că cineva i-a spus că sunt eu.
După atâția ani, vă mai face plăcere o plimbare cu barca?
Normal. E marea mea dragoste. Îmi place să mă plimb cu o barcă plină de copii. E o mare bucurie să-i vezi cum savurează momentul.
