„Am fost la munte” însemna, până nu demult, pentru o mare parte dintre cei care ajungeau în weekend pe Valea Prahovei, că alegeau o staţiune unde să se cazeze și făceau un grătar în curtea pensiunii. Apoi se plimbau până la prima telecabină sau gondolă ca să ajungă şi la altitudine, pentru câteva poze de pus pe reţelele sociale.
Închiderea restaurantelor, dar şi recomandările de distanţare socială, i-au făcut pe mulţi dintre aceştia să fie curioşi de împrejurimi. Şi uite aşa, traseele mai uşurele au început să fie luate cu asalt.Canionul Şapte Scări a ajuns subiect de ştiri atunci când turiştii aşteptau la coadă să poată înainta pe cărare. Surprinzător, şi spre Vârful Moldoveanu (o destinaţie deloc uşoară) s-a format o coadă uriaşă anul trecut, iar cei care sperau că vor petrece timp în natură şi vor respira aer curat au spus că, pentru siguranţă, au simţit nevoia să poarte mască.
Tot din nevoia de a găsi locuri puţin aglomerate pentru escapade scurte de weekend m-am aventurat şi eu, împreună cu familia, pe două trasee de care auzisem de mult, spre Cabanele Curmătura şi Mălăieşti. Deloc solicitante pentru cei cu condiţie fizică bună, au fost o provocare pentru noi, obişnuiţi de un an doar cu munca de birou şi şcoala online. Dar a meritat din plin efortul. Traseul spre Cabana Curmătura ne duce prin oraşul Zărneşti. Unii merg de aici pe jos, alţii lasă maşinile la Fântâna lui Botorog şi apoi aleg pe unde să urce – ori direct spre cabană, ori prin Prăpăstiile Zărneștiului. Noi am ales a doua variantă şi bine am făcut: pe lângă faptul că am avut patru kilometri de acomodare prin chei, pe acest traseu urcuşul este ceva mai ușor şi mult mai pitoresc.
Plimbarea prin chei am făcut-o în pas lejer, cu multe pauze de fotografii, cu opriri la toate panourile din care am aflat despre flora şi fauna din zonă. La capătul cheilor urcuşul devine brusc abrupt, pe o potecă îngustă bine marcată, deşi traversează o pădure deasă şi înaltă. Fotografiem nişte urme de lupi şi ciulim urechile atunci când vedem cu coada ochiului că ceva ce s-a mişcat repede pe zăpadă – este clar, nu suntem singuri. Noroc că realizăm şi cine ne ţine companie la tot pasul – pădurea este plină de pârşi, nişte rozătoare micuţe care ies din tunelurile săpate prin zăpadă sau stau şi mănâncă sub crengile căzute. Deşi am plecat doar de două ore de la maşină, oboseala începe să îşi spună cuvântul, iar copiii au nevoie să audă că „mai este puţin” de la fiecare montaniard care coboară de la cabană. Cu ochii pe Piatra Craiului, care ne ţine companie încă de când am ieşit din pădure, după încă o jumătate de oră iată-ne ajunşi la Cabana Curmătura. Terasa, care oferă o privelişte panoramică superbă, este plină. Copii, adulţi şi vârstnici se bucură de soare şi stau la plajă, deşi de jur împrejur peste tot este zăpadă. Ne bucurăm şi noi de un prânz gustos la cabană şi plecăm înapoi spre maşină – ca să poţi rămâne peste noapte pe munte trebuie să fi fost prevăzător şi să-ţi fi rezervat o cameră cu cel puţin o lună înainte.
Odată ce „prinzi microbul”, cam greu te lecuieşti, aşa că în weekendul următor alegem să urcăm la cabana Mălăieşti. Ca să nu mai avem emoţii, hotărâm să ne cumpărăm colţari – asta a făcut diferenţa între o plimbare frumoasă şi o aventură riscantă. Drumul forestier, care pleacă din oraşul Râşnov, de la 880 m altitudine, se transformă într-o potecă ce urcă abrupt şi constant. Traseul este mult mai dificil decât cel de săptămâna trecută, deşi cu siguranţă dacă am fi avut un pic de antrenament sau dacă am fi ieşit mai mult la plimbare prin oraş ori prin parc, ar fi contat. Cu colţarii peste bocanci însă nu avem nicio altă problemă decât aceea că drumul durează mai mult decât anunţă indicatoarele: abia după trei ore şi jumătate putem să ne bucurăm de un ceai şi o ciorbă caldă la cabana situată în căldarea din Valea Mălăieşti, la 1720 m altitudine. Turiştii care au alt ritm de mers continuă drumul şi explorează vârfurile din jur.
Trebuie să staţi de vorbă cu cabanierii şi salvamontul înainte să faceţi asta, pentru că de multe ori în Bucegi riscul de avalanşă este crescut şi ei ştiu cel mai bine care este starea traseelor şi care sunt închise în anumite perioade. Nu vă aventuraţi mai mult decât vă ajută pregătirea şi echipamentul şi nu luaţi niciodată în glumă coborârea de pe munte. Alocaţi-vă timp suficient, cele mai multe accidentări la coborâre se petrec. În plus, iarna aşteptaţi-vă ca, odată ce soarele apune, să daţi de porţiuni unde zăpada de dimineaţă s-a transformat în gheaţă, deci nu lăsaţi garda jos doar pentru că ştiţi că mai aveţi puţin până la maşină. Evident că veţi uita sfaturile şi veţi grăbi pasul atunci când veţi da, cum am păţit noi, de urme proaspete de urs…
Cei care se întorceau din Braşov spre Bucureşti în weekenduri erau adesea redirecţionaţi de poliţie, din cauza aglomeraţiei, pe DN1A. Mulţi au descoperit, în ultima vreme, că aici există un traseu plin de satisfacţii pe care îl pot face fără prea multă pregătire: cel spre vârful Ciucaș. La cabana Vârful Ciucaș, situată la 1595 m altitudine, se poate ajunge şi cu maşina, ori cu cea personală, dacă şoferul este foarte priceput şi drumul este curăţat, ori cu cea a cabanierului, care transportă contra cost turiştii. Camerele primitoare, platoul superb din faţa cabanei şi mâncarea bună care se serveşte aici atrage şi genul de turişti care „merge la munte” doar pentru poze. Nu faceţi ca ei, traseul este ideal şi pentru începători şi poate fi făcut chiar şi de copii mici. Cu o pereche de bocanci în picioare, peste care trebuie să adăugați colţarii dacă vedeţi că este zăpadă pe munte, în două ore puteţi admira lumea de sus. Din traseul care vă duce până pe vârf o singură porţiune poate părea mai dificilă – o scurtă vale îngustă şi abruptă în care veţi sta să daţi prioritate celor ce vin din sens opus. Efortul va fi uitat atunci când veţi ajunge lângă steagul de pe vârful Ciucaș, la 1954 m altitudine. Iar la întoarcere vă puteţi premia pentru perseverenţă şi curaj cu cei mai buni papanaşi şi, eventual, cu o noapte de cazare la una dintre cele mai frumoase cabane din România.
