Stele într-o ceaşcă de sake

Primul Subaru de serie a fost mic şi haios dar suficient de bun pentru japonezi.

Sfârşitul anilor ’50 a reprezentat o perioadă de frământări sociale dar şi de avânt economic. Satelitul Sputnik 1 se aprindea la reintrarea în atmosferă. Revoluţionarii cubanezi cucereau Havana. Melodia „Great balls of fire” a lui Jerry Lee Lewis atinge locul 1 în topurile muzicale. Elvis se înrolează. În Japonia, alegerile generale sunt câştigate de Partidul Democrat Liberal. Moda frumoaselor maşini americane pătrunde cu greu pe pământul nipon. Japonezii au nevoie de un mijloc de transport ieftin, economic şi uşor de întreţinut. Puţini îşi permiteau un automobil mare iar noul guvern a venit în întâmpinarea acestora prin scutirea de la taxe a vehiculelor populare cu cilindreea de până la 360 cmc. Este inaugurată astfel o nouă categorie de vehicule de mic litraj denumită „Keijidosha”, care putea fi deosebită în trafic după plăcuţele de înmatriculare pe fond galben. Aceste maşini puteau fi parcate gratuit pe stradă pe durata nopţii, nefiind nevoie de un garaj sau de un loc de parcare plătit.
Fuji Heavy Industries, companie care s-a afirmat mai ales în domeniul aeronautic, a luat decizia să construiască un „Keijidosha” prin divizia sa denumită Subaru. Astfel lua naştere primul autoturism de serie cu marca Subaru şi care deschidea un nou capitol în industria auto japoneză. Subaru 360 era un mini-automobil cu un design de-a dreptul haios, care i-a atras ulterior porecla de „buburuza”. Soluţia tehnică era similară cu a celui mai de succes automobil popular, VW Beetle, dar Subaru era mai mic, avea mai puţină putere şi nu a reuşit să aibă acelaşi succes peste hotare. Cu toate acestea, reprezenta un pas important faţă de microautomobilele Isetta, având patru roţi şi patru locuri. Subaru 360 avea o construcţie monococă, cu acoperiş detaşabil, din fibră de sticlă şi măsura 2995 mm lungime. În anii de după război din ce în ce mai mulţi constructori renunţau la şasiu în favoarea acestei soluţii iar dimensi­unile reduse per­miteau utilizarea caroseriei pe post de şasiu. Primele exemplare aveau uşi tip „suicid”, cu deschidere înspre spate, fiind fixate cu chingi textile care au fost înlocuite cu balamale convenţionale după ce o uşă s-a deschis la testele în tunelul aerodinamic. Denumirea automobilului vine de la capacitatea cilindrică a motorului, care avea 356 cmc, doi cilindri şi doi timpi, fiind amplasat transversal în spate şi având răcirea cu aer. Transmisia era manuală cu trei viteze şi levier la podea.
Majoritatea automobilelor aveau motoare în patru timpi, amplasate în faţă, însă inginerii de la Subaru au ales această soluţie din criterii practice şi economice. Motoarele în doi timpi sunt mai uşoare, mai uşor de pornit pe vreme rece şi produc putere şi cuplu mai repede, în doi timpi faţă de patru. Performanţele acestui automobil erau pe măsura gabaritului, cei 16 CP furnizaţi de micul motor permiţându-i să atingă 90 km/h. Consumul de combustibil era şi el foarte mic: 4.3 l la 100 km.
În Lumea Nouă, micul Subaru nu a fost primit cu căldură. Americanii notau faptul că automobilele lente reprezintă una din principalele cauze ale accidentelor deoarece automobiliştii devin nervoşi încercând să depăşească aceste „buburuze”. VW Beetle avea nevoie de 14.5 secunde pentru a atinge 80 km/h în timp ce lui Subaru 360 îi erau necesare 37.5 secunde. Instalaţia de dezaburire nu făcea faţă şi, datorită înălţimii mici, farurile puteau fi sparte de paraşocurile cromate ale limuzinelor americane. Acasă, în Japonia, Subaru 360 era un mare succes. Niponii apreciau tocmai dimensiunile reduse. Pentru ei era automobilul de oraş ideal, putându-se strecura uşor prin orice ambuteiaj. Se puteau deplasa la serviciu cu maşina pe orice vreme. Competitorii nu au întârziat să apară, mai întâi Mitsubishi 360, apoi Daihatsu Fellow şi Suzuki Fronte. Imediat au apărut şi derivatele. Pe lângă varianta standard coupe cu două uşi şi patru locuri, a apărut un station-wagon denumit Custom, apoi un cabriolet precum şi două variante sport, Young S. Aceste „sportive” aveau o transmisie cu patru trepte, scaune scoică, tahometru şi un motor cu două carburatoare ce furniza pâna la 36 CP.
În timp, Subaru 360 s-a schimbat foarte puţin. În 1963 au fost modificate farurile, iar în 1967 a fost introdus sistemul Subarumatic care realiza automat amestecul ulei-benzină necesar funcţionării motorului în doi timpi. Opţional, putea fi comandată cutia automată „Autoclutch” cu trei viteze care făcea corp comun cu diferenţialul şi motorul.
În total, în perioada 1958-1971 au fost construite 392.000 de unităţi. Subaru 360 a fost înlocuit de modelul R-2 care, la rândul său, a fost schimbat la scurt timp cu modelul de succes Subaru Rex. Deşi la început nu a fost îndrăgit în SUA, astăzi este foarte vânat de colecţionari, fiind la fel de apreciat precum Mini Morris sau Citroën 2CV. În Japonia, a apărut în seria de desene animate Pokemon.

Valentin Brădăţeanu