Călătorie în Oman

Cum am ajuns să facem o călătorie în Oman? Am descoperit această ţară din întâmplare. Aveam bilete de avion spre Dubai şi prea multe zile la dispoziţie, așa că am intrat pe Google să văd cu cine se învecinează Emiratele.  Aflu că “Beauty has an address. Oman”, dar şi că românii pot primi viza pe zece zile direct din vamă, pentru aproximativ 50 de lei. Sună bine, așa că am început să cautăm sfaturi pentru o călătorie în Oman.

Partea grea începe când stabilim ce vizităm în şapte zile cât am fost în călătorie în Oman. Pe site‑ul oficial al Sultanatului găsim atâtea obiective, încât o săptămână pare insuficientă! O altă problemă: cum vizităm ţara, cu ce ne deplasăm? Transportul în comun este ca inexistent, aşa că rămâne varianta maşinii închiriate. Agenţiile de „rent a car” din Dubai răspund greu. Acolo totul se întâmplă cu voia Domnului… „Veţi avea o ofertă azi, inshallah”. Şi răspunsurile vin: unii nu ne dau maşina dacă trecem graniţa în Oman. Alţii ne lasă, dar numai cu anumite categorii de vehicule. Agenția Budget este singura care acceptă fără prea multe condiţii. Alhamdulillah! Lăudat fie Domnul… Ajunşi în Dubai primim o Toyota Yaris Sedan, model 2016 cu motor de 1,5 cmc. Plătim 23 USD/zi, plus 20% pentru că trecem granița. Recuperăm din bani la pompă, unde litrul de benzină costă doar 1,5 lei. Hotărâm să începem în forță această călătorie în Oman.
Prima destinaţie, peninsula Musandam. “Norvegia Arabiei”, datorită dantelei de fiorduri pe care munţii Hajar o formează când își prăvălesc stâncile sterpe și răsucite în mare. Peisaje nepământene. Știam toate descrierile de pe net și era cât pe ce să rămân doar cu ele, pentru că la vama din Emirate aflu că viza mea nu a fost introdusă în sistem și, deci, nu pot ieși dintr‑o țară în care nu am intrat. După două ore de stres și câteva rânduri de Inshallah, timp în care funcționarii s‑au salutat și pupat cu nasul, fiecare cu fiecare, apuc să‑i mulțumesc iar lui Allah, în viteză, să plătesc taxa de ieșire din Emirate – cam 40 de lei – și să intru în Oman.
Drumurile sunt perfecte. Autostrăzi luminate, tăiate în munte de muncitori indieni și pakistanezi. Peste tot se lucrează. Unde sunt două benzi pe sens, se face și a treia, unde este un giratoriu, se face un pod. Între localități viteza maximă este de 120 km/oră și radarele fixe amplasate pe margine mă conving să nu calc prea tare accelerația. În localități sunt praguri de sol. Multe și înalte… care ne fac să încetinim des. Motiv pentru care am ajuns la limită în portul din care am pornit, în croazieră, cu un vapor micuț din lemn. Căpitanul ne‑a dus să vedem delfini, sate pescărești izolate de restul lumii, a oprit lângă două insule pentru snorkeling și ne‑a oferit prânzul pe barcă. Deja uitasem toate grijile din vamă, care nu s‑au repetat şi a doua zi, când a trebuit să intrăm iar în Emirate pentru a trece apoi în restul Omanului.

O călătorie în Oman nu este completă fără o oprire și în capitală. Orașul Muscat a fost deci următoarea oprire. Fără mașină este imposibil să vezi tot orașul, care se întinde pe aproape 80 de kilometri. Față de Dubai, unde taxiul costă 1,5 lei/km, în Oman prețul este dublu. În orașul vechi am luat‑o pe jos. Mirosul puternic de tămâie m‑a condus spre Bazarul Mutrah. Un magazin vinde numai tămâie: pură „pentru cunoscători” și combinată cu arome de santal, vanilie, iasomie sau trandafir, pentru nehotărâți. În celelalte, o explozie de culori și o abundență de obiecte indiene și omaneze îmi iau ochii: haine tradiționale, eșarfe, bijuterii, arme, sculpturi și nimicuri, toate oferite la un preț care, după negociere, adesea se înjumătățește.

În partea nouă a orașului m‑am simțit ca într‑un labirint, chiar și ajutată de GPS‑ul actualizat la nivelul anului 2015. Dacă mai adaug și stilul de condus al șoferilor din capitală, diferit de restul omanezilor întâlniți până atunci, o să înțelegeți de ce m‑am bucurat grozav când am ajuns în fața ultimului obiectiv: Marea Moschee! Construcția este impresionantă, iar interiorul te uimește chiar fără să știi că ai deasupra capului cel mai mare candelabru din lume (14 metri înălțime!) și pășești pe al doilea cel mai mare covor țesut manual. Plec din Muscat așteptând să văd ceea ce deosebește Oman de celelalte țări bogate vecine: natură și tradiție. Partenerii noștri de drum conduc mașini imense: Toyota Prado, Hillux sau Tundra, Mitsubishi Pajero sau monstruleți GMC, pe lângă care noi părem nişte pitici. Chiar şi aşa, ţineam neapărat să văd Marele Canion al Arabiei – Wadi Nakhr – așa că am ignorat motorul mic, norii negri din care a turnat tot drumul și recomandările care spuneau că traseul este riscant pe timp de ploaie. Când credeam că nu vom ajunge nicăieri (pentru că nu existau indicatoare), am dat de un sat de beduini, cu vreo cinci căsuțe amărâte. Era ultima așezare înainte de cărarea de pe buza Canionului. Preț de zece minute ne‑am cățărat pe stâncile care duceau la Balcony Walk, după care… efortul ne‑a fost răsplătit! În dreapta noastră s‑a deschis o prăpastie colosală, unde vârfuri de 3.000 de metri se terminau în văi de o frumusețe sălbatică.

Oman are o mulțime de „wadi” – văi care se umplu atunci când plouă torențial și prin care, în rest, te plimbi pe marginea unui fir de apă. Am oprit doar în Wadi Shab și Wadi Bani Khalid. Primul este un coridor superb de stânci, când albe, când galbene, cu oaze și palmieri, străbătut de un râu verde transparent. Se formează câteva piscine unde te poți răsfăța înotând, după care canionul se îngustează și trebuie să continui drumul prin apă – asta dacă vrei să ajungi până la capăt, într‑o peșteră unde se aud ecourile unei cascade micuțe.

Drumul spre Wadi Bani Khalid este străjuit de palmieri și se termină într‑o parcare. De aici o luăm pe jos, pe marginea unui canal de irigații, și ajungem la un lac unde Said, un băiat de 18 ani care vrea să devină ghid, se oferă să ne însoțească până la peștera din capătul canionului. Cu o eșarfă care îl acoperă de la mijloc în jos și papuci în picioare, Said se mișcă lejer pe pietre. Așteaptă să mă descalț când trec prin apă, stă după mine când caut cea mai sigură stâncă pentru următorul pas, dar nu întinde niciodată mâna să mă ajute. Cu siguranță o face din respect, deși mi‑ar plăcea să treacă peste… La întoarcere vreau să înot în apa unde se văd peștișorii Garra Ruffa, folosiți în saloane pentru pedichiura spa. Mai întâi scap de Said – pe drum erau panouri care informau turiștii că localnicii sunt mai conservatori și ar prefera să avem o ținută decentă, chiar și când înotăm, iar costumul meu de baie nu părea că îndeplinește această condiție…

Ne‑am răcorit și în ceea ce localnicii numesc Casa Demonului – o piscină despre care omanezii cred că s‑a format după ce acolo a căzut un meteorit. Geologii îi spun “prăbușire carstică”, consecință a acțiunii în timp a apelor subterane și a celor de suprafață, iar ghidurile turistice numesc ochiul adânc cu apă verde Bammah Sinkhole. Spuneți‑i cum vreți, dar nu ocoliți ceea ce unii numesc cea mai frumoasă astfel de… formă de relief de pe planetă.

În zilele care au rămas am descoperit în liniște castelul Jabrin, fortul din Bahla și fortul din conservatorul oraș Nizwa, fosta capitală a țării. Aici am ajuns vineri, dis de dimineață. Știam că pe la ora șase încep să se adune oameni din tot sultanatul pentru celebra licitație de la piața de animale, dar nu știam la ce să mă aștept. Parcarea din fața souq‑ului era plină de bolizi cu motoare de 5.800 cmc din care coborau bărbați în „rochii” albe (dishdasha). Lumea ignoră zona unde se vând legume și păsări și se îndreaptă spre partea cea mai animată. Sub un acoperiș rotund, zeci de omanezi stau jos, în cerc. Prin fața lor trec, ducând în lanț capre, oi, vaci și tauri, negustori care își prezintă marfa și așteaptă să fie opriți de un mușteriu. Câteva ore mai târziu, animalele sunt urcate în mașinile pe care le admiram de dimineață în parcare și forfota dispare.

Ras al‑Jinz este ultimul obiectiv pentru care mai avem timp. Pe plaja devenită rezervație naturală trei țestoase verzi de mare au venit să depună ouă. Le ținem companie o oră, timp suficient pentru a surprinde toate etapele – depunerea ouălor, acoperirea acestora cu nisip și drumul greoi al țestoasei înapoi în mare. Mai stăm puțin pe plajă, sub cerul plin de stele, apoi ne retragem în căsuța de stuf pentru ultima noapte în Oman. Scurtă, ca toate celelalte, pentru că ceasul a sunat în fiecare zi foarte devreme, ca să câştigăm timp.
O săptămână clar nu este de ajuns pentru o călătorie în Oman. Această țară este pur și simplu uimitoare! 3000 de kilometri la volan și tot n‑am ajuns în deșertul Wahiba, am ignorat văi superbe, munți, iar la Salalah, regiunea din sud numită și Grădina Verde de la malul Oceanului Indian, nici nu am apucat să visăm.