„Carioca“ suedeză

0
63

Nu toate modelele Volvo au avut forme cubice. În perioada interbelică, scandinavii făceau exerciţii de aerodinamică.

Cu un design diferit de orice Volvo, modelul PV36, cunoscut şi sub denumirea de „Carioca”, a reprezentat un punct important în istoria constructorului suedez. La mai bine de 75 de ani de la lansarea oficială, unii îl consideră o copie a modelului Chrysler Airflow, însă, deşi automobilul american fusese lansat cu un an înaintea lui PV36, tehnologia epocii nu permitea „copierea” unui automobil într-o perioadă de timp aşa de scurtă. Spionajul industrial încă nu funcţiona, iar o eventuală transmitere a fotografiilor-spion între SUA şi Suedia ar fi însemnat săptămâni întregi de aşteptare.

La începutul anilor ’30, Volvo producea mai puţin de 1.000 de autoturisme pe an, toate fiind modele convenţionale, cu motoare în şase cilindri, caroserie cu panouri din oţel montate pe un cadru din lemn, portbagaj separat, radiator impozant şi faruri poziționate pe aripi. Se încadrau în acea epocă, dar erau foarte atent construite şi bine finisate. Responsabil pentru designul modelelor Volvo interbelice era Helmer MasOlle, un artist specializat în portrete şi în peisagistică.
Volvo PV36 „Carioca“ a fost creaţia lui Ivan Ornberg, un inginer venit de la Hupp Motor Co, creatorul modelelor Hupmobile. Acesta a proiectat modelul de la zero, prezentându-l doar la final fondatorilor companiei Volvo, Assar Gabriels­son şi Gustaf Larson, care au fost plăcut impresionaţi de această nouă abordare de design. În acele vremuri, fantezia proiectanţilor atingea limite nebănuite. Era epoca marilor avioane, a locomotivelor aerodinamice şi a transatlanticelor. În 1933, Volvo a prezentat un autovehicul cu linii fluide, denumit „Venus Bilo”, dar oficialii s-au temut de reacţia publicului, prezentându-l drept o comandă specială pentru Gustaf Ericsson, fondatorul celebrei firme de telefonie. Acest automobil utiliza şasiul lui Volvo 655 şi avea aripile rotunjite, iar, în spate, roata de rezervă era montată pe post de paraşoc. Ideile ce stăteau la baza concepției lui Venus Bilo erau reducerea consumului de benzină şi prevenirea formării de vârtejuri pe drumurile prăfuite, pentru a proteja pietonii.

Spre deosebire de Chrysler Airflow, Ivan Ornberg a desenat un automobil mai elegant, cu un ampatament mai mic, măsurând 290 cm, iar farurile şi grila radiatorului erau convenţionale, în armonie cu designul celorlalte elemente ale caroseriei. Roţile din spate erau mascate sub un capac de tablă, din raţionamente aerodinamice, iar paraşocul faţă aducea o notă de eleganţă, având forma literei V. De asemenea, PV36 era diferit de Chrysler, având un element special, ce nu putea fi observat pe dinafară, ci doar în timpul condusului: suspensia faţă independentă. Sub capotă era montat un propulsor cu şase cilindri în linie de ultimă generaţie, cu cilindreea de 3,67 litri, ce dezvolta 80 CP. Acesta se afla sub capota ce integra grila radiatorului şi farurile. În spate, luneta era compusă din două elemente, iar portbagajul era, în premieră pentru Volvo, integrat în caroserie, cu o mică proeminenţă pentru roata de rezervă. Spre deosebire de Airflow, accesul la portbagaj se putea face şi din exterior. Pe acoperiş exista o trapă destul de mare, acoperită cu un material impermeabil, denumit pegamoid. Aceasta putea fi deschisă pe durata frumoaselor veri suedeze, iar când iarna polară îşi făcea apariţia, habitaclul era foarte bine izolat.
Denumirea PV36 nu avea nimic în comun cu combinaţia de numere pe care Volvo o utiliza în mod normal şi reprezenta un fel de traducere a „viitorului azi“, fiind lansat în 1935. Desigur, o astfel de abordare avangardistă avea un preţ pe măsură, de 8.500 de coroane, fiind mai ieftin, totuşi, decât Chrysler Airflow, dar mai scump decât varianta economică a acestuia, De Soto Airflow. Preţul a avut un impact negativ, potenţialii cumpărători fiind reticenţi la acest Volvo, ce nu arăta ca un… Volvo. Cu acelaşi preţ puteai cumpăra un Wanderer W50, un American Packard 120 straight-eight sau un Horch, în timp ce un Volvo convenţional nu depăşea prețul de 6.000 de coroane. Spre exemplificare, cu 8.500 de coroane, trei adulţi puteau servi cina de 1.800 de ori într-un restaurant din Stockholm.

Deşi automobilul se cheamă PV36, suedezii l-au botezat „Carioca”, un nume care a persistat în timp. Fred Astaire şi Ginger Rogers au dansat pentru prima dată carioca în filmul „Flying Down to Rio” din 1933, fiind un dans pasional, în care partenerii îşi atingeau frunţile. Totodată, carioca sunt supranumiți, în mod particular, locuitorii din Rio şi, datorită faptului că Volvo exporta mașini în Brazilia, inclusiv modelul PV36, denumirea s-a vrut a fi un fel de „flirt” cu această piaţă sudamericană.
Gustaf Larson a condus un Volvo PV36 ce există şi astăzi, iar poliţia suedeză a cumpărat 18 exemplare, pentru patrulă. Majoritatea clienţilor, însă, a fost reprezentată de persoane înstărite: directori de firme, avocaţi, doctori. Carosierul Nordberg din Stockholm a realizat, la comandă, o versiune cabrio cu două uşi, vopsită în două culori, pentru un bogat om de afaceri suedez.
Producţia lui PV36 a încetat în septembrie 1938, astăzi supravieţuind 25 de exemplare. Ultimul model, cel cu numărul de şasiu 500, a fost livrat ambasadorului suedez la Teheran, care l-a utilizat pe durata serviciului său în Iran. În acea perioadă, modelele PV51 şi PV52 erau deja lansate pe piaţă, iar clienţii Volvo doreau automobile convenţionale, confortabile şi cu un aspect clasic. Totuşi, câteva dintre elementele de design ale lui PV36 au rămas pe următoarele modele Volvo, ca un fel de moștenire a „anilor nebuni”, în care orice fantezie putea deveni realitate.

Valentin Brădăţeanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.


cinci × = 40