Apetitul producătorilor americani pentru concepte uimitoare era de necontestat în perioada de după câştigarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Optimismul şi apariţia noilor tehnologii spaţiale au dat frâu liber imaginaţiei birourilor de proiectare.
În cazul de faţă ne referim la un automobil Chrysler, transpus în anul 1963, într-o serie redusă de 55 de exemplare folosite pentru diverse probe. Designul spectaculos poartă semnătura lui Elwood Engel, iar caroseria era realizată artizanal de pricepuţii tinichigii ai cunoscutei case italiene Ghia. Atrag atenţia, la exterior, blocurile optice faţă/spate sau elementele cromate cilindrice cu nervuri care fac o trimitere directă la duzele de evacuare ale avioanelor cu reacţie. Interiorul duce mai departe tema designului. Un element definitoriu este tunelul central care traversează maşina. Contactele sunt şi ele realizate în spiritul aeronautic.
Pentru ca provocarea să fie maximă, sub capotă este regăsită şi piesa centrală a acestui demers îndrăzneţ, care făcea ca inginerii să fie şi ei la înălţime în competiţia internă cu departamentul de design. Dacă exteriorul mima, cumva, suratele zburătoare, motorizarea era măcar înfrăţită cu acestea. Sub capotă era montată o turbină… Încercări de acest gen mai făcuseră şi alte mărci americane, cum ar fi seria de concepte Firebird ale lui GM. Trebuie subliniat, însă, că scopul respectivelor maşini era doar unul de spectacol mediatic şi testare de principiu a acestei soluţii, fără miza unei producţii ulterioare într-un termen relativ scurt. Realizarea unei maşini echipată cu turbină care să fie vândută cu succes pe piaţă reprezenta o provocare mult mai dificilă decât uimirea publicului la un salon auto.
Maşina propusă de Chrysler este rodul evoluţiei mai multor încercări, iar turbina care o echipa reprezenta o versiune aproape finală, care urma să dovedească dacă soluţia poate să facă faţă unei utilizări cotidiene.
„Motorizarea” oferea 130 CP la 3.600 rpm. Cutia de viteze era una automată, iar tracţiunea era pe roţile din spate. Combustibilul utilizat putea să fie benzină, motorină sau alcool… un avantaj caracteristic turbinelor în general. Ipotetic, ai putea să pui şi ţuică, de exemplu, şi ar trebui să funcţioneze… problema este că ar fi mai scumpă decât restul. Un alt avantaj major era reprezentat de simplitatea construcţiei, mult mai puţine piese comparativ cu un motor cu pistoane. Asta se putea traduce în fiabilitate ridicată şi costuri de întreţinere mai scăzute. Având încredere în viabilitatea soluţiei, americanii, din lotul de 55 de maşini, au păstrat doar cinci pentru teste în cadrul companiei, iar restul de 50 au fost date unor utilizatori, mai exact la 203 familii. Fiecare dintre acestea a mers cu ele timp de trei luni. Se spune că programul de probe a durat circa 27 de luni în total, iar selecţia celor 203 familii s-a făcut dintr-un număr mult mai mare de cereri, situat între 25.000 şi 30.000.
Totuşi în ciuda optimismului iniţial, în urma încercărilor făcute, s-a dovedit că turbina consuma peste nivelul maşinilor competitoare, mai ales în mediul urban. O altă problemă a fost reprezentată de preţul automobilului care putea să fie dublu faţă de o maşină cu performanţe similare. Unul dintre motive era legat de producţia manufacturieră a caroseriilor. Nu ştiu dacă se luase în calcul o producţie de serie mare, bazată pe fluxuri tehnologice specifice. În plus şi dificultăţile financiare de moment ale producătorului auto au făcut ca americanii să decidă stoparea acestui demers ambiţios care ar fi necesitat studii suplimentare pentru sporirea performanţelor şi ameliorarea costurilor. Din lotul de maşini fabricate, doar şapte au fost păstrate, restul având parte de o soartă crudă. Au fost distruse, ca orice maşină trimisă la fiare vechi, tăiate şi compactate ulterior. În prezent, vehiculele care au supravieţuit „carnagiului” se odihnesc în diverse muzee cu tematică auto.
Text: Gabriel MANOLE / Foto: Wikipedia
