Leondard Doroftei și-a închinat viața boxului. Avea 14 ani când a urcat prima oară în ring. La amatori a câștigat două medalii de bronz la Jocurile Olimpice și două titluri europene. La mondialele din 1995 „nașu` și finu` au speriat Berlinul”, Francisc Vaștag și Leondard Doroftei reușind să obțină medaliile de aur. Când a trecut la profesioniști, Doroftei adunase 254 de meciuri la amatori. În 2002 l-a învins pe Raul Balbi și a câștigat titlul mondial al versiunii WBA. La profesioniști a boxat în 24 de meciuri și a ieșit învingător în 22. În 2012 a devenit președinte al Federației Române de Box, iar în noiembrie 2015 s-a retras din funcție.
Cum a fost viața de președinte al federației de box?
Am stat mai mult prin birouri și pe la uși. Palpitant, nu-i așa? Încep să-mi dau seama, din ce în ce mai mult, că fiecare trebuie să stea acolo unde îi este locul. Nu am fost născut să fiu președinte și nici nu am vrut să fiu. Am vrut doar să rezolv unele probleme, alături de o echipă modernă. Uneori am reușit, alteori nu. Așa este în viață. Boxul se schimbă de la an la an și noi ținem pasul pe loc! Facem aceleași antrenamente ca acum 30 de ani, pe vremea mea. Trebuie să ne adaptăm rapid.
Nu ai fost tentat de o carieră ca antrenor?
Îmi place să antrenez, îmi place să fiu în sală. Am început la copii, am încercat și la seniori, dar nu prea am avut răbdare.
Îți mai aduci aminte cum ai ajuns într-o sală de box?
Uite cum a fost. M-am încăierat cu un băiat pentru o țeavă de cornete. Fratele celui cu care m-am bătut m-a întrebat dacă nu vreau să merg la box. La început am fost curios, după aceea a început să-mi placă.
Ai tăi ce au spus?
Nu știau unde mă duc, iar urme de lovituri nu aveam. Eu nu prea luam, doar dădeam. Nu știam prea mult box, dar mergeam înainte ca un tanc și dădeam din brațe.
Îți mai amintești primul meci?
Da, cum pot să uit? Am luptat cu Victor Tănase. Era cu cap mai mare decât mine, dar l-am bătut. Am avut emoții mari, înainte de meci am făcut pârtie până la toaletă (râde). Primul campionat la care am participat a însemnat și primul titlu.
Ce ai făcut cu primii banii câștigați din box?
Am luat stoluri la geamurile de la casa bătrânească, apoi am cumpărat covor și mobilă. Veneau prietenii la mine și îmi doream să arate frumos. După aceea am dat jos casa mamei și am făcut alta. Nu am făcut asta din contractele de la profesioniști, ci din bănuții câștigați la vremea respectivă din salariu și prime.
Și la prima mașină cum ai ajuns?
A fost un Mercedes 2800. Am cumpărat-o în anul 1992. Nu avem nici permis. Mă întorsesem de la Jocurile Olimpice de la Barcelona și aveam niște bani după ce câștigasem medalia de bronz. Să vezi cum a decurs „negocierea”. A trecut pe lângă mine un șmecheraș de oraș, pe care îl cunoșteam, așa că l-am întrebat direct cât vrea pe ea. A zis 4000 de mărci, atât i-am dat. Dacă mi-a plăcut mașina… Am băgat mâna în buzunar, că țineam banii la mine, și am plecat cu ea. Într-o lună de zile am distrus-o, s-a ales praful de ea. Am chemat un prieten și i-am spus: „scapă-mă de rablă”. M-a scăpat omul, mi-a dat și mie 1500 de „mărcuțe”. El a luat mai mult după aceea, dar nu conta. A vândut-o pentru talon, așa se făcea atunci. Mi-a plăcut rău! Rău de tot! Cu mașina aia am învățat să conduc.
Și permisul l-ai luat la rapid?
Daaa. În vreo trei ani! Să nu crezi că am fost tare de cap, dar intrasem la lotul național și nu mai aveam timp de examene. Așa că examenul l-am dat în 1995 și imediat mi-am luat o Dacie frumoasă, abia venită din fabrică de la Pitești. Am cumpărat-o de la lăutarul ăla… Ștefan de la Bărbulești. Ăla care cântă că „banii nu au valoare”. Avea o Dacie pe comandă, frumoasă rău! M-am dus și am negociat tare de tot, am pus plasa de bani pe masă (râde). El zicea că trebuie să mai dau și m-am ridicat să plec. Când m-a văzut hotârât a cedat. „Hai, domle` lasă așa, nu ne înțelegem noi…” mi-a spus și am plecat cu mașina.
În Canada ce automobile ai avut?
Acolo mi-au dat o mașină micuță de serviciu, nici nu mai știu marca. M-am dus la antrenament pe soare, în luna decembrie. Când am ieșit din sală nu am mai găsit-o. Ninsese și era îngropată în zăpadă. A doua zi m-am dus cu boss-ul și mi-am luat un Grand Cherokee. În contract aveam stipulată o clauză prin care trebuiau să-mi dea o mașină, până la o anumită sumă.
Bucurie mare…
Da. Era primul SUV din viața mea: o nebunie, foarte puternică, mare. Primul drum a fost o mică aventură: am oprit pe marginea drumului noaptea… cum oprește românul când nu mai ajunge la toaleta din benzinărie. Dacă eram de la țară… și a căzut mașina într-o parte în zăpadă și nu mai puteam să o scot de acolo. Au sărit oamenii să mă ajute, dă-i, trage, dar nimic. Am luat-o a doua zi cu unii de la tractări. După aceea mi-am cumpărat un X5 din America, apoi un Q7… și ăsta mare, puternic rău. Consuma… cât îi puneam, dacă mai și fugeai cu ea. După aceea am avut Range Rover. Acum avem un ML350 și un BMW X1.
Te superi în trafic?
Nu. Sunt foarte liniștit. În oraș merg încet, afară mai apăs pedala că cere mașina.
Soția ce spune?
Se bucură. Ea fuge mai tare ca mine.
La service mergi des?
Nu prea. Ți-am povestit de mașina aia pe care am făcut-o praf, de atunci nu am mai luat decât noi.
Dacă ai avea șansa unui nou început ai merge pe același drum?
Aș fi un nesimțit și un prost să spun că regret. Am avut… nu „succesuri”… niște șanse la care nici nu visam. După ce am ieșit campion mondial la amatori am crezut că nu mai pot duce mai departe. Am încercat și am reușit. Sunt nebun! Chiar sunt nebun! Îmi place performanța, îmi place să lupt. Dar nu credeam vreodată că o să fiu campion mondial.
Te-ai supărat după decizia din meciul cu Spadafora în care ai încercat să unești centurile WBA și IBF?
De ce? Că au spus arbitrii că a fost egal? M-am ofticat pe mine că nu am putut mai mult. Am o experiență și știu cum merg lucrurile. „În deplasare” nu poți să învingi la puncte, trebuie să-l pui jos ca să câștigi. Sunt bucuros că am boxat bine și mi-am făcut oamenii mândri chiar dacă a fost o furăciune.
Te-ai gândit vreodată la retragere?
Numai o dată? (râde). De mai multe ori. De fiecare dată m-am întors în sală mai puternic.
Cum erau zilele dinaintea meciurilor…
Ești pregătit pentru asta. Erau zile în care mâncam foarte puțin sau chiar deloc. Trebuie să fii ambițios și să reziști. Te ajută organismul. Asta este și bătut, și nemâncat….
Nu ai fost tentat să rămâi în Canada?
De mai multe ori, dar am simțit că acasă este locul meu. Aici pot să fac mai multe, să trăiesc, să fiu vesel.
Cum ți-ai cunoscut soția?
Ne-am întâlnit prima dată la o mătușă de-a mea. A fost dragoste la prima vedere. Este frumoasă foc, așa-i? Asta este, la barza chioară îi face Dumnezeu cuib (râde).
Te mai uiți la meciurile tale?
Le mai pun în barul meu din Ploiești. La cel cu Arturo Gatti nu mă uit. Și acum mă mai doare ficatul de la lovitura lui. Le pun pe cele cu Raul Balbi și Paul Spadafora.
Cum te-ai gândit la afacerea cu barul?
În Canada am văzut această idee. Am pus acolo toate cupele și trofeele. Este un muzeu al meu. Am început să iau și de la marii sportivi: Hagi mi-a dat un tablou, am unul și de la Patzaichin, federația de badminton mi-a dat o paletă de aproape jumătate de secol pe care vreau să o pun în ramă. Avem mulți sportivi de valoare pe care trebuie să-i scoatem în evidență.
