În anul 1900, Ferdinand Porsche a fost implicat în dezvoltarea unui vehicul electric antrenat de motoare incluse în butucii de roți.
La acea dată Fredinand Porsche avea 24 de ani și dezvoltase în doar 10 săptămâni un vehicul electric pentru compania Jacob Lohner & Co. cu sediul la Viena. A fost expus la Expoziția de la Paris de atunci, iar sistemul de propulsie avea să se numească Lohner-Porsche și consta în două motoare electrice integrate în butucurile roților din față. Fiecare dintre cele două motoare electrice dezvolta 2,5 CP, iar viteza maximă a vehiculului Lohner-Porsche atingea 32 km/h. Interesant era faptul că sistemul de frânare putea acționa toate cele patru roți în același timp, ceea ce în 1900 era considerat o premieră.
În presa vremii, ziarul Berliner Zeitung relata: „Inovația de epocă a vehiculului este îndepărtarea completă a transmisiei intermediare (…) prin integrarea motoarelor electrice, sistemul Porsche, în butucii roților din față”.
Motorul integrat în butucul roții este descoperirea lui Ferdinand Porsche și se întâmpla cu patru ani mai devreme, în 1896. Tehnologia s-a numit chiar de la început „Sistemul Lohner-Porsche”. Era rodul colaborării cu Ludwig Lohner, unul dintre primii producători de mașini și avioane din Austro-Ungaria. În urma acesteia, Porsche dezvoltă un sistem modular pentru propulsia electrică, precum și trei dimensiuni de motor și niveluri de performanță de până la 12 CP pe fiecare roată pentru autoturisme, autobuze și camioane grele. Autonomia vehiculelor alomentate cu baterii cu plumb era de aproximativ 50 de kilometri. În consecință, Porsche ia în considerare și ideea folosirii tehnologiei respective și în sporturile cu motor, deoarece cursele auto se bucurau deja de o mare popularitate la acea vreme. Tot în 1900 el echipează o mașină electrică de curse cu patru motoare incluse în butucii roților, fiecare dezvoltând 14 CP botezând mașina „La Toujours Contente” (Cea care este mereu fericită). Era primul vehicul din lume cu tracțiune integrală.
Iar partea și mai tare este că pe baza acestui sistem modular, Porsche a dezvoltat și prima mașină hibrid funcțională din lume, denumită Lohner-Porsche Semper Vivus (în latină „Întotdeauna în viață”). Conceptul de propulsie combinată, cu motor pe benzină și electric, era considerat drept „foarte avansat” deoarece bateriile cauzau frecvent probleme, iar o infrastructură de încărcare era practic inexistentă. Semper Vivus hibrid și Mixte, versiunea optimizată a seriei din 1901, rezolvau aceste probleme cu o soluție elegantă care combină motorul frontal cu patru cilindri cu un generator pentru crearea unui furnizor mobil de energie electrică.
Aproximativ 300 de vehicule au fost produse în cele din urmă pe baza sistemului Lohner-Porsche. Stația de pompieri vieneză primește 40 de modele, unele sunt folosite ca taxiuri, iar altele ajung la persoane private. Dar, ca motor practic pentru mașinile de pasageri, motorul integrat în butucul roții este dat curând la o parte, în favoarea altor concepte mai potrivite pentru producția de masă. Însă tehnologia reapare pe o traiectorie gen „rachetă” (la propriu) la începutul anilor 1970. Cele trei vehicule lunare ale NASA, roverele lunare ale misiunilor Apollo 15, 16 și 17, erau antrenate de motoare electrice incluse în butucii roților datorită, în parte, muncii de pionierat a lui Ferdinand Porsche.
Vă recomandăm și:
Ultimul Porsche 911 (tip 993), vândut pentru o sumă impresionantă
