Maricel Voinea este unul dintre cei mai cunoscuți jucători din istoria handbalului românesc. A câștigat Cupa IHF cu Minaur Baia Mare, iar cu naționala a cucerit două medalii de bronz la Jocurile Olimpice și una la Campionatul Mondial. A inventat și o execuție senzațională, cunoscută sub numele de „efectul Voinea”, dar în ciuda acestor performanțe nu și-a găsit niciun loc în sportul românesc. Iar faptul că i s-a întors spatele i-a provocat multă tristețe. A trebuit însă să se împace cu ideea că „există viață și fără handbal”. Tocmai el, cel poreclit „Maradona al handbalului”.
Ideea acestui material mi-a venit după ce am văzut pe Facebook o postare a fostului jucător de handbal în care prezenta clădirea în care a fost sediul clubului Minaur. Sau, mă rog, ce a mai rămas din ea. A fost un strigăt de durere al marelui campion pe care, foarte probabil, nu l-au auzit edilii din Baia Mare. Clădirea are pereții scorojiți, dărăpănați și juliți, iar curtea este plină de bălării. Poarta ruginită este legată cu un lanț gros, semn că nu a mai primit de mult niciun vizitator. De aici a pornit discuția cu Maricel Voinea.
Maricel Voinea: Este foarte dureros când vezi ce se întâmplă! Clubul Minaur a fost un nume important în handbalul din România, dar și din Europa. Când intram în sediul clubului mi se făcea pielea de găină. Eu am jucat 12 ani la acest club și mă doare când văd în ce situație a ajuns. Sediul clubului Minaur este acum în Sala Sporturilor din Baia Mare, undeva sub scări. Eu am ajuns la Baia Mare în anul 1977 și am intrat în sediul clubului cu emoție și frică pentru că așa cum spuneam Minaur este un nume foarte greu. Este foarte trist că fostul sediu al acestui club, o clădire superbă, a ajuns în paragină. Noi stăteam aici și în cantonament, în cele două camere, și mâncam la cantina partidului.
Cum era atmosfera de la meciurile lui Minaur, din perioada în care jucați la această echipă?
Maricel Voinea: Noi, la Baia Mare, aveam tot timpul sala plină, un focar cu peste 4.000 de oameni. Și făceam spectacol! Noi jucam cu „aeriene”, cu învârtite, cu piruete, cu evitare și oamenii ne iubeau. Fanii ne-au ajutat foarte mult, mi se părea că suntem într-un vulcan, iar de când intram pe tunelul sălii nu aveam mamă și tată. Am avut ani mulți în care nu puteai să arunci un ac în sală. Suporterii erau peste tot: pe scări, în spatele porților, pe țevile din tavan. Și mai erau două sau trei mii afară. A fost ceva frumos, dar acum…
S-a schimbat mult handbalul?
Maricel Voinea: Foarte mult, dar cel mai mult s-a schimbat mentalitatea jucătorilor. Și mă refer, desigur, la cei români. Mă uit la jucătorii de acum… Sunt înalți, puternici, au multe calități și condiții, dar când îi vezi cum joacă… Mai spun ceva! Țin minte că stăteam în cantonament și ne pregăteam pentru participarea la Campionatul Mondial și după antrenamente făceam duș cu apă rece ca gheața, pentru că nu aveam altă variantă. Și aveam două antrenamente pe zi! Dacă se întâmplă astăzi cred că jucătorii nu fac antrenament. Nu au tragere de inimă pentru handbal. Nici noi nu am fost zei, dar când intram pe teren ne luptam cu toată lumea, cu nemții, cu rușii, cu sârbii…
De ce credeți că se întâmplă asta?
Maricel Voinea: Mă uit la ei cu câtă ușurință pierd un meci și cât sunt de delăsători, mă gândesc că joacă doar pentru bani. Eu am jucat până la 44 de ani și am fost și antrenor-jucător. Românilor le lipsește dorința de a lupta până la finalul partidelor, indiferent de scorul de pe tabelă. Nici noi nu eram zei! Țin minte că la Olimpiada din 1980, la pauză rușii au avut un avans de șapte goluri, iar după aceea am câștigat cu trei goluri avans. Dar repriza a doua am stat doar în gâtul lor… cu rușii, care erau campioni mondiali. Când intri în teren trebuie să muști! Eu și când joc table vreau să câștig. Dar ei nu au mentalitatea de câștigători. Cred că se gândesc doar la bani, deși cred că un jucător de acum câștigă cât primea toată echipa pe vremea mea. Eu aveam 16 ani și jucam la juniori, dar și la seniori, la Știința Bacău, și nu primeam decât o indemnizație de la Școala Sportivă pentru alimente. La echipa din prima ligă mă puneau să semnez pentru patru sute de lei, dar banii îi dădeau celor mai în vârstă. Și eu nu primeam nimic. Doar când am ajuns la Minaur am început să câștig câte ceva.
„Efectul Voinea”
Poate că și acesta a fost secretul performanțelor, pasiunea pentru sport…
Maricel Voinea: Mie mi-a plăcut foarte mult să joc cu mingea, să dau goluri frumoase și pase. Șutul nu l-am avut puternic, dar săream bine și „pluteam”… așteptam să cadă apărarea sau să plece portarul și atunci găseam culoarul. Stăteam mult în aer! Iar când ajungeam pe semicerc dădeam cu efect, învârtite. Dar pentru asta mă antrenam foarte mult! Dădeam multe goluri pe la cap, printre picioare sau la șold, locuri unde portarilor le este foarte greu să prindă. Eu am fost foarte tehnic, dar și vedeam în teren. Nu mă concentram doar pe goluri, ci dădeam și pase. Trăgeam pe mine câte doi sau trei și pasam! Jucam și cu cap!
Cum ați ajuns la „Efectul Voinea”?
Maricel Voinea: „Efectul Voinea” l-am pregătit foarte mult la antrenamente: trimiteam mingea cu efect în poartă din corner. La meciuri, la început, mi-a fost cam teamă să dau, că nu prea știam. Prima oară am dat într-un meci amical cu Elveția, înainte de Olimpiada din anul 1980. Naționala noastră se baza mult pe interii Stângă și Birtalan, iar pe extreme mingea ajungea greu și de multe ori primeam în poziții foarte dificile și așa am folosit acest procedeu: am fost cumva nevoit să apelez la el. Am primit mingea, într-un unghi mort, portarul era lângă bară și nu aveam cum să dau gol și atunci am dat cu efect, mingea a atins podeaua și și-a schimbat direcția și a intrat în plasă.
Cum a reacționat portarul?
Maricel Voinea: A fost foarte surprins: mingea a atins podeaua, dar nu s-a dus unde credea el. Când am văzut că funcționează am început să mai dau și am înscris multe goluri cu efect. După aceea când săream „în lung” și venea portarul după mine, dădeam „în scurt” cu efect. Am ajuns la acest procedeu dintr-o situație de urgență, că la noi ajungea mingea mai greu (râde). Rămâneam foarte des la finalul antrenamentele și pregăteam loviturile. Așa am ajuns să dau goluri din toate pozițiile, pentru mine nu era o problemă, doar să apuc să sar, iar asta era mai dificil pentru că, mai ales când jucam în cupele europene, aveam câte doi sau chiar trei rivali pe mine. Iar atunci marcau colegii și tot era bine.
Coordonatorul unui centru de reciclare
Cu ce vă ocupați acum?
Maricel Voinea: Eu sunt acum în Furstenfeldbruck, un oraș aflat aproape de Munchen și coordonez un centru de reciclare, unde lumea aduce de toate: lemne, iarbă, electronice… Am o trupă de 12 muncitori pe care o coordonez. Mă duc la serviciu și îmi câștig existența muncind. Există o viață și după handbal, deși handbalul a fost viața mea. De acasă până la serviciu sunt cam 12 kilometri și ajung cam într-un sfert de oră, cu mașina. Este acceptabil! Când este cald și frumos, merg cu bicicleta și ajung cam în 30 de minute. Mai fac și mișcare…
Știu că ați fost și antrenor de handbal, de ce v-ați oprit?
Maricel Voinea: Dacă nu antrenezi la un nivel înalt și nu ai bani este foarte greu. Eu am intrat cu o echipă din liga a patra în liga a treia, în Germania, iar în primele șapte meciuri am câștigat șase, dar au urmat trei înfrângeri și m-au dat afară (râde). Am ajuns apoi aici, în sud, la o echipă din liga a cincea și am urcat în liga a patra și am terminat pe locul șase, dar a trebuit să plec. Când antrenezi echipe mici și nu ai bani este foarte dificil! Jucătorii vin la antrenament când și când, așa că i-am spus managerului că vreau să fac o pauză. Și de atunci sunt în pauză.
Maricel Voinea nu a avut loc în handbalul românesc
Și în România? Nu ați fost interesat?
Maricel Voinea: În România nu m-a chemat nimeni, nu m-a vrut nimeni! Dacă nu a fost să fie, nu ai ce să faci. Mi se pare straniu, dar ce să fac? Să mă duc să bat la ușa unui club și să întreb dacă nu au nevoie de mine? Dacă lumea nu te vrea și nu te caută, ce să fac? Uite la Minaur… Unii au avut șanse, iar eu, care am fost acolo, nu am avut! Aș fi venit cu mare plăcere în România, dar dacă nu a avut nevoie nimeni serviciile mele nu pot să mă duc și să mă milogesc. Nu este stilul meu, nu o să fac asta niciodată. Mi-am găsit liniștea și drumul meu! Mai am un an și jumătate până la pensie.
Ce jucător din România vă place?
Maricel Voinea: Îmi place foarte tare de Daniel Stanciuc. Din păcate nu joacă la Dinamo și trebuie să joace la echipa națională. Dar dacă nu este titular la echipa de club nu se poate dezvolta. Când joci cinci sau zece minute la echipa de club și trebuie să joci la națională începi să faci greșeli. Bine, Pascual ăsta (Xavier Pascual, antrenorul spaniol de la CS Dinamo) își aduce la Dinamo toate epavele. El aduce toți bătrânii care vor să se lase de la Barcelona sau mai știu eu de unde și nu-i lasă să joace pe cei tineri. Mă uit la Dedu, care are peste doi metri înălțime și nu știe să se apere. Asta este vina antrenorului, în special a celui de la club. Când ai un astfel de jucător îl pui să se antreneze în apărare!
Mai jucați handbal?
Maricel Voinea: Sport nu prea mai fac, pentru că am avut probleme medicale. Cel mai mult am avut de tras cu genunchiul. În tinerețe, medicii mi-au scos meniscul, iar apoi m-am chinuit cu o artroză. Oamenii nu știu, dar am avut multe meciuri în care am jucat practic într-un picior. Am mai jucat cu amicii pe aici un meci de baschet, volei, merg și la golf, dar handbal nu mai pot. Nu mai merge! În octombrie anul trecut, medicii m-au operat din nou și mi-au pus un genunchi de metal, că cel vechi nu mai mergea (râde). O să încep curând să alerg ușor, cu bicicleta văd că merge. Este foarte important să nu mai am dureri pentru că am avut niște dureri îngrozitoare, noaptea îmi găseam foarte greu o poziție în care să stau, cât de cât, liniștit. Astea sunt „cadouri” din perioada în care am făcut sport. Handbalul este un sport dur, cu multe sărituri, lovituri și căzături. Este foarte dificil să dai în fiecare zi câteva mii de șuturi la poartă și pase. Când ești tânăr nu le simți, dar după o vârstă încep să te doară toate.
Ați reușit să transmiteți în familie pasiunea pentru handbal?
Maricel Voinea: Am doi nepoți, dar nu sunt pasionați de handbal, ci de fotbal și baschet. Asta este viața! Fiul meu a plecat în Statele Unite ale Americii cu familia. Eu am vrut ca el să fie handbalist mare, dar nu i-a plăcut la fel de mult cum i-a plăcut mie. El avea 20 de ani când am jucat împreună la o echipă unde eu eram antrenor și jucător. Dar după aceea s-a apucat serios de școală. Mi-ar fi plăcut să joace handbal, dar asta este. Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt sănătoși și sper să ne vedem curând…
Maricel Voinea a jucat 12 ani la Minaur Baia Mare, club cu care a câștigat trofeul IHF și Cupa României. Evoluțiile superbe de la echipa de club l-au ajutat să ajungă la prima reprezentativă unde a jucat 263 de meciuri și a câștigat de două ori medalia de bronz la Jocurile Olimpice (1980 și 1984), dar a obținut și un loc trei la Campionatul Mondial din anul 1990.
În străinătate a jucat și la formația iberică Valencia Alzira, cu care a cucerit Cupa Spaniei, iar fanii de aici i-a pus porecla: „Maradona al handbalului”. A jucat apoi in Germania, în liga a doua la DSG Nordhorn.
Sursa FOTO: Facebook & COSR
