Maşina cu elice a fost inventată de un inginer francez, Marcel Leyat. Se poate spune despre el că a fost un geniu al vremurilor sale. A creat, a construit şi chiar a zburat cu propriul său avion într-o vreme în care aceste lucruri nu erau accesibile oricui. Viziunea sa despre viitor era că transportul se va face cu ajutorul vehiculelor terestre, propulsate cu ajutorul unei elice.
Automobilul în viziunea lui Marcel Leyat
În 1913, Leyat a creat un prototip pentru maşina cu elice, numit Helica, pe care l-a testat el însuşi. Denumirea aleasă vine din limba franceză şi derivă din cuvântul „elice”.
Câţiva ani mai târziu, în 1919, maşina cu elice a beneficiat şi de un model de serie. La construirea acestuia, Leyat a acordat o mare atenţie aerodinamicii şi greutăţii, mai mult decât mecanicii. Datorită designului inovativ şi folosirii aluminiului, vehiculul cântărea doar 250 kg şi putea atinge o viteză maximă destul de mare. Maşina cu elice era uşoară, avea un aspect simplu şi era economică la drum lung. Nu avea nevoie de ambreiaj, transmisie sau diferenţial.
În 1921, Marcel Leyat a prezentat, la salonul auto de la Paris, o versiune cu elice cu patru lame, silenţioasă, cu vibraţii reduse, care ajungea la o viteză maximă de aproximativ 70 km/h. A primit pentru acest model 600 de comenzi, dar, după construirea a 30 de exemplare producţia a încetat pentru că Leyat nu a mai avut sprijin financiar.
Neajunsuri legate de maşina cu elice
În cazul modelului iniţial, şoferul şi pasagerul stăteau într-o cabina deschisă, unul în spatele celuilalt, ca în avioane. Din păcate, această versiune nu oferea protecţie pentru şofer şi pasager împotriva elicei cu lame duble, care se învârtea la doar câţiva centimetri de ei. Elicea, cu diametrul de 137 de centimetri, era poziţionată frontal şi era montată prin bolţuri, direct pe axul motorului Scorpion, cu cilindri dubli, răcit cu aer. Ulterior, a fost adăugat un parbriz, dar, mai târziu, s-a renunţat la acesta şi a fost adoptată o altă soluţie: încercuirea elicei cu un cadru protector de lemn.
Apoi, modelele cele mai cunoscute aveau un habitaclu monovolum, caroseria şi şasiul formând o singură unitate furniruită şi placată cu lemn de plută şi aluminiu.
Alte probleme legate de maşina cu elice se refereau la stabilitate. Versiunea cu două roţi în faţă şi doar una în spate, la viteză mai mare, îşi putea pierde echilibrul şi cauza accidente.
Şi acest neajuns a fost rezolvat până la urmă uşor prin adăugarea a încă unei roţi în spate.
Se pare că în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial germanii au achiziţionat o maşină cu elice Helica, dar şoferul, derutat de schimbarea direcţiei cu ajutorul roţilor din spate, a intrat cu maşina într-un pom.
