Vara care a trecut, pașii sau, mai bine zis, roțile mașinii ne-au purtat către o destinație de vis, mai puțin cunoscută românilor. Pe coasta Bretaniei, la Canalul Mânecii, în nord-vestul Franței. Dintre toate orașele superbe cu ieșire la Oceanul Atlantic, am ales drept „cartier general” Saint Malo, supranumit „orașul corsarilor”.
Am plecat cu lecțiile făcute și cu un plan bine pus la punct pentru a nu rata niciun loc interesant de văzut. Prima întâlnire cu oceanul și cu fenomenul mareelor a fost una de neuitat. Drumul care duce spre orașul vechi se desfășoară chiar pe lângă plaja de trei kilometri lăsată în urmă de reflux. Deoarece nu se poate intra cu mașina în zona Intra-Muros (în traducere „între ziduri”) au fost amenajate parcări cu suficiente locuri pentru autovehiculele tuturor turiștilor sosiți aici zilnic. Prețul pentru o zi întreagă este de 14 euro. Odată scăpați de grija mașinii, am trecut pe la oficiul de turism, aflat chiar înainte de una din porțile de intrare în fortificație, pentru a face rost de harta vechiului oraș și de pliante pentru toate obiectivele turistice pe care urma să le vedem. Toate acestea sunt de mare ajutor deoarece furnizează multe informații utile referitoare la orarul de vizitare, la prețuri și pot ține loc de ghid, scutindu-vă de costuri suplimentare. Este bine de știut că malouinii respectă cu sfințenie orele de masă, drept urmare, în afară de restaurante, toate magazinele și muzeele sunt închise între orele 12 și 14 cu mici variații de jumătate de oră.
Primul pe lista noastră a fost Fortul Național, situat în afara cetății, accesibil numai în timpul refluxului. Atât timp cât steagul Franței este sus, fortul primește vizitatori, așa că am profitat de ocazie, am traversat plaja lată de vreo 400 m la acel moment și am pornit explorarea alături de ghidul francez. Construcția a fost ridicată în anul 1689 la ordinele și după planurile Mareșalului Vauban și avea drept scop, la fel ca și celelalte forturi din zonă, apărarea împotriva atacurilor englezilor. În anul 1944, a fost bombardat de Aliați, în timp ce se afla sub ocupație germană. Distrugerile au fost apoi remediate, respectând planurile originale. Orașul Saint Malo, însă, a avut o soartă dramatică, fiind distrus atunci aproape în totalitate. Au fost necesari apoi 12 ani pentru reconstrucție.
Atmosfera din orașul Intra-Muros este, cel puțin în timpul verii, una de sărbătoare. O mulțime de turiști, de artiști stradali, de terase și restaurante. Este adevărat că și vremea bună și foarte caldă pentru această regiune (au fost în jur de 34°C, față de cele 21 obișnuite) a contribuit la buna dispoziție a tuturor, inclusiv a proprietarului singurului supermarket care a epuizat în câteva ore tot stocul de apă.
Am vizitat Castelul Saint Malo, construit pentru Anna, Ducesă de Bretania, cea mai bogată femeie din Europa în secolul al XVI-lea. Aici se află Muzeul de Istorie și o expoziție dedicată lui Jacques Cartier, descoperitorul Canadei. Turnul castelului oferă o priveliște panoramică asupra vechiului oraș, dar și asupra noului port Saint Malo.
Casa Corsarilor este un alt obiectiv turistic ce merită vizitat, nu atât pentru aspectul său, cât pentru povestea pe care am ascultat‑o privind corsarii, istoria armatorilor din Saint Malo, a Companiei Franceze a Indiilor de Est. Și, în cazul în care credeați că evaziunea fiscală este o invenție recentă, vă înșelați. Armatorii din Saint Malo își construiau casele în așa fel încât numai jumătate din mărfuri să fie declarate, restul intrând direct în subsolurile locuințelor pe căi secrete și fiind mutate de la un proprietar la altul în cazul unor controale anunțate. Cum era apărată această marfă de șobolanii omniprezenți? Simplu, cu ajutorul haitelor de pisici care umblau pe străzile orașului și care erau apărate prin lege. Pedepse grele îi așteptau pe cei care le omorau, dar și pe cei care le dădeau de mâncare.
În afara plimbărilor pe străduțele cochete din cetate și a promenadelor pe zidurile acesteia, am făcut o croazieră de o oră și jumătate, văzând astfel toate insulele și forturile din jurul orașului.
Emilia Petre
Imagini: Andrei Petre
