Moaca bonomă a noului Suzuki Swift, de fapt un facelift destul de ambițios, nu deconspiră amabilitatea cu care îşi tratează pasagerii şi nici cât de în serios ia ceea ce are de făcut. Nu depăşeşte nici 3,9 metri, are 94 CP, costă 11.000 euro şi reuşeşte să se facă imediat plăcut şi folositor. Mai ai nevoie de ceva de la un prichindel cu care urmează să te plimbi de colo-colo?
În ceea ce mă priveşte, mă dau în vânt după maşinuţele cu parbrizul curbat şi puţin înclinat. Aşadar, e de înţeles de ce acest Swift este exact pe gustul meu încă înainte de a mă urca în el. Portiera faţă de dimensiuni mari deschide o cale largă către interior, facilitând la maxim accesul chiar şi pentru cei mai voinici pasageri. Fac un șpagat peste alte detalii pe care ar trebui să le strecor aici pentru a clarifica din start un fapt important: în ciuda dimensiunilor mititele, Suzuki Swift poate să transporte patru pasageri de talie mare, inclusiv la drum lung. Bagaje?… Să zicem că fiecare are voie să vină cu o geantă ca cele de laptop. Ştiu că portbagajul e important şi că 211 litri volum util sunt dificil de administrat atunci când pleci departe de casă, dar când circuli în oraş sunt multe alte detalii care primează. De exemplu, spaţiu necesar pentru a executa o întoarcere – 10,4 metri în cazul lui Suzuki Swift sau vizibilitatea de jur-împrejur.
Aşezat în scaunul de la şofer senzaţia că mă aflu într-un soi de solar cu tavan opac nu e chiar deplasată. Geamurile laterale mari, parbrizul pătrăţos şi luneta bombată asigură un câmp vizual excelent pe care îl „rotunjesc” oglinzile retrovizoare ce par a fi smulse de pe un Grand Vitara. Scaunele sunt neaşteptat de mari şi oferă un confort optim care prevesteşte şi preferinţele pentru drumuri mai lungi. Motorul pe benzină de 1242 cmc are patru cilindri şi asigură un total de 94 CP la 6000 rpm şi 118 Nm la 4800 rpm. Mai mult decât suficient pentru o maşinuţă care abia dacă cântăreşte o tonă. Distribuţia variabilă, atât pentru supapele de admisie cât şi pentru cele de evacuare, adăugă o anumită vervă accelerărilor în primele două – trei trepte. Aşa se face că te poţi surprinde conducând zglobiu cu acul de la turometru sărit de 4500 – 5000 rpm. Dar nu veleităţile sport sunt specialitatea sa. Deşi viteza, cum aveam să constat la un moment dat, nu îl sperie nicidecum.
După mai bine de 100 km pe care îi făcusem cu 90 km/h (maestru de ceremonii a fost pilotul automat), timp în care motorul turat la 2500 rpm s-a mulţumit cu un consum mediu de 4 – 4,5 litri, am decis să părăsesc banda de lângă acostament şi să mă avânt şi eu printre bolizii alunecoşi, cu nume sonore şi motoare cât jumătate dintr-un Swift. Acesta a accelerat cu multă abnegaţie până la 130 km/h în treapta a treia, unde s-a plafonat datorită atingerii pragului de turaţie maximă – 6500 rpm. Selectarea treptei a cincea a coborât acul turometrului cu 2750 rpm, de aici încolo accelerarea având un tempo de siestă mediteraneană, chiar dacă motorul intra pe plaja de turaţii unde ambele caracteristici ale sale ating valorile maxime. Asta pentru că tot maximă este şi rezistenţa la înaintare în acest caz. Sub imboldul siluetei unui X5 care ameninţa să umple rapid toate cele trei oglinzi retrovizoare, asist cum micul Swift, perseverent şi ambiţios, îşi câştigă meritul de a rămâne pe banda de viteză. Aşa se face că mă pomenesc alergând cu 160 km/h şi rezistând asediului dat de competiţia neloială. Senzaţia care mă încearcă este accea că ar putea păstra marşul forţat în asemenea condiţii o perioadă destul de lungă, mai ales că nivelul de zgomot e civilizat. Frica de radar sau poate posibilitatea de a rămâne fără benzină până să intru în Bucureşti mă face să slăbesc acceleraţia şi să amorsez pilotul automat la viteza de croazieră stabilită anterior şedinţei demonstrative abia încheiate – 90 km/h. Tumultul făcut de motor se estompează iar habitaclul redevine un loc liniştit, potrivit cu tihna care trebuie să însoţească călătoriile pe distanţe mari. Îmi place răspunsul direcţiei variabile, asistată electric, cu o rezistenţă iniţială crescută care o face să pară îndărătnică. Dar odată scoasă din poziția neutră, dă dovadă de un comportament progresiv pe măsură ce se brachează roțile către unghiul maxim permis. Ajută acest lucru în a-l face pe Swift să câştige puncte la capitolul sportivitate? Cu siguranţă. Consolele scurte şi ampatamentul de 2,4 metri sunt date tehnice care justifică posibile astfel de evoluții. Dar cumva, nu mi se pare interesant de aprofundat acest lucru. Mai degrabă găsesc foarte atractivă specializarea sa în misiunile de infiltrare şi de strecurare prin traficul urban. Demarajul primelor trei trepte, câmpul vizual complet, raza mică de bracare, uşurinţa accesului şi spaţiul îndestulător pe care îl pune la dispoziţia pasagerilor sunt atu-uri practice şi concrete. Prezenţa pilotului automat şi cele şapte airbag-uri, inclusiv unul pentru genunchii şoferului (doar a obţinut punctaj maxim la EuroNCAP), sugerează, cu discreţie şi bun-simţ, preferinţa pentru excursii mult în afara „betoanelor”. În acelaşi timp, mai demonstrează ceva – grija şi încrederea cu care a fost investit acest mic automobil de la care Suzuki, pare-mi-se, are mari pretenţii. Justificat, aș spune.
Drive-test realizat de George Drugescu
Foto: AutoTest
