iARO CAMARAD – uimitoarea poveste a echipei de studenți care a construit un prototip de vehicul utilitar 4×4.
Foarte mulţi ne-au închis uşa. Ne spuneau că suntem nebuni şi nu credeau că nişte copii vor fi în stare să facă o maşină. Reţineţi, am făcut totul fără să avem la dispoziţie dotările unei fabrici auto. Ceea ce o să vă spun nu este ficţiune, este adevăr pur, dar şi o dovadă că şi în România se poate face treabă bună. Trebuie să ai entuziasm, dorinţă şi putere de muncă! Totul a început la un concurs de design auto care avea ca punct de plecare legenda Aro. Din 20 de elevi şi studenţi, Silviu Ceauşu a prezentat cel mai bun proiect pentru că a păstrat linia generală a unuia dintre vehiculele produse la Câmpulung Muscel sub brandul Aro. A fost clar că Silviu are talent aşa că l-am pus la treabă cu gândul că vom îmbunătăţi produsul. Aşa s-a născut iARO. O să mă întrebaţi de ce ne-am oprit la acest nume. Este simplu. Marca înregistrată Aro nu aveam voie să o folosim aşa că am ales iARO ( „i” este de la Iaşi, oraşul în care locuim). Echipa de proiectare a fost condusă de Gabriel Calancea, cel mai în vârstă dintre noi după subsemnatul.
A strâns rapid 40 de persoane: studenţi, masteranzi, atât din domeniul ingineria autovehiculelor, dar şi de la mecanică, mecatronică şi robotică. Apoi m-a bătut la cap, îl dădeam afară pe uşă şi intra pe geam, până am promis că o să susţin proiectul. Aşa a început aventura. Am tot căutat peste tot un spaţiu de lucru până am ajuns… la mine în curte. Până să-mi dau seama, tinerii din echipă eliberaseră deja două magazii, așa că mi-am găsit cele două mașini sub o prelată. Odată rezolvate aceste lucruri, ne-am apucat de amenajări şi, cum era cam frig afară, am readus la viaţă o centrală pe lemne de la un vagon de dormit. Nici nu ştiam dacă funcţionează. În scurt timp am început treaba. Prima misiune a fost să căutăm un Aro. Am găsit un model 244, cu propulsor de Toyota, la o familie de pasionaţi auto de prin judeţul Dolj.
Automobilul era într-o stare jalnică, doar motorul şi cutia mergeau. Am înlocuit totul şi am folosit doar piese noi-nouţe. Din păcate, după o muncă titanică, la teste nu am fost foarte mulţumiţi. Pe un teren noroios, denivelat, puntea faţă era imprecisă, iar roţile aveau un joc imens. Şi ca să avem şi mai multe bătăi de cap, s-a rupt şi carcasa diferenţialului faţă. A fost un moment greu, dar nu am renunţat. I-am cerut designerului un nou proiect. Numai că Silviu, cel care se ocupase până atunci, nu a mai oferit nicio soluţie timp de un an de zile. Când am văzut că timpul trece şi noi batem pasul pe loc am luat echipa de tehnicieni şi am încercat să construim un model care să semene cu proiectul iniţial visat de Silviu. M-a ajutat şi un prieten care mi-a donat un Aro cu şasiu lung, dar şi un Jeep. Şi am început să asamblăm ca la un joc de LEGO, ia de aici… pune dincolo… modifică. La structura de rezistenţă nu am umblat, am ţinut foarte mult la acest lucru. A fost o chestiune de suflet. Am făcut totul într-o grabă nebună… pentru că peste copii „venea” examenul de licenţă. Am prezentat maşina aşa cum o vedeţi şi la examen, şi la Salonul Auto Bucureşti. Am fost foarte bucuroşi că oamenii ne-au apreciat şi ne-au lăudat munca. Din păcate, la interior nu am avut timp prea mult să lucrăm. Avem scaune şi geamuri electrice, închidere centralizată, dar mai trebuie să muncim la instalaţia electrică şi nu avem tapiţerie din piele. O să rezolvăm și aceste lucruri în scurt timp, dar deocamdată ne refacem echipa pentru că unii au plecat, aşa că nu este uşor. Încă puţin şi este gata, mai urmează doar partea de fineţe, de bibilit. Eu vreau să terminăm cât mai repede şi să ne prezentăm la omologare la RAR. Să vedeţi ce bucurie pe noi când o să avem numere. Am pus deja şampania la rece pentru petrecere. O merităm.
