Te pot pasiona mașinile clasice. Poți chiar să deții o mașină clasică. Dar mai mult decât atât, pornind tot de la această pasiune, sunt oameni care au pus pe picioare ateliere specializate în restaurarea profesională a acestor automobile. Cătălin-Cedric Ghigea, prin intermediul Oldtimer Studio, este unul dintre acești oameni.
De unde aveţi această pasiune?
Cred că pentru toţi băieţii pasiunea legată de maşini apare în copilărie, într-o formă sau alta.
Care a fost prima maşină restaurată şi cât a durat?
Prima maşină a fost o Dacie care aparţinea tatălui meu. Însă primul automobil clasic restaurat a fost un Jaguar E-Type pe care l-am cumpărat în stare de semiepavă. A fost restaurat într-un an şi jumătate în atelierul lui Ovidiu Ionescu, partenerul meu de la Oldtimer Studio.
Care sunt cele mai mari dificultăţi aici, la atelier?
Atelier este prea puţin spus… iar service auto nu suntem. Noi facem restaurări, unde intră multă manufactură. Avem pentru asta secţie de tinichigerie, de vopsitorie, mecanici, tapiţeri, electricieni, secţie de cromare a accesoriilor pentru maşinile vechi, etc. Aici întâlnim una dintre provocările majore. Nu mai găsim oameni care să ştie ceva meserie la un nivel de bază. Trebuie să îi instruiești aproape de la zero. Erau pe vremuri nişte şcoli de meserii care acum nu mai există. O altă provocare este industria paralelă din România, slab dezvoltată. Aceasta ar fi putut rectifica sau produce o parte din piesele necesare.
Ce maşini celebre deosebite sau care au aparținut unor personalităţi au trecut prin atelierul Oldtimer Studio?
În momentul actual, toţi reporterii se aşteptă ca orice maşină clasică să fi aparţinut reginei Angliei… glumesc. Am avut automobile foarte rare. De exemplu un Brutus, noi îl numim Thor. Este o maşină cu un șasiu din 1907, cu un motor de Spitfire (n.r. avion de vânătoare britanic din Al Doilea Război Mondial), fără compresor. Este fenomenală.
Care credeţi că a fost perioada cea mai frumoasă din punct de vedere al creaţiilor automobilistice?
Nu am o perioadă preferată. Americanii au meritul de a fi introdus producţia de serie. Îmi plac maşinile lor din anii ’50-’60, începutul anilor ’70. După această perioadă parcă nu au mai ştiut să facă maşini. Referitor la britanici, îmi plac cele produse până la cel de Al Doilea Război Mondial, maşini ca Bentley, Rolls Royce şi SS devenit ulterior Jaguar. După război, au făcut modele interesante între anii 1960 şi 1970. La cele germane este foarte greu să vezi pasiunea în cele făcute după război. Până în 1935, Horch, BMW sau Mercedes erau incredibile. După război au fost extrem de funcţionale şi foarte competitive. Au apărut, de exemplu, Mercedes 300 Gullwing şi Porsche care a crescut fantastic după război. Italienii au făcut maşini deosebite tot timpul. Au avut şi o excepţie în anii ’80, când au încercat să urmeze trendul internaţional, cu mult plastic şi forme foarte pătrăţoase.
Pe lângă pasiunea pentru maşini clasice participaţi şi la sporturi cu motor. Această experienţă a schimbat modul în care „vedeţi” un automobil clasic?
Eu sunt fascinat de curse… Pentru mine este fenomenal să vezi cum o maşină cu un motor de 2 litri din 1970 este comparabilă ca timpi pe o distanţă de cinci kilometri cu una de 2 litri de grupa N din zilele noastre. Maşinile clasice de competiţie nu reprezintă o nouă metodă de a câştiga nişte cupe, ele reprezintă bucuria de a le revedea în curse.
La o maşină clasică apreciaţi valoarea intrinsecă a automobilului sau contează şi povestea sa?
Toate sunt elemente ale unui întreg, niciodată nu este numai unul dintre ele. Un prieten a cumpărat o Dacia 1300 care a stat în garaj 30 de ani. După ce am deschis portbagajul, a fost cea mai vie experienţă. Am găsit acolo ziare îngălbenite de la sfârşitul anilor ’80. Sportul, Scânteia, România Liberă. Să le descoperi după 30 de ani …poţi să pui un preţ pe asta? Nu poţi. Şi vorbim de Dacia, pe care o ştim cu toţii, dar tot este o poveste deosebită.
Este posibilă o informare a publicului amator de asemenea maşini? Puteţi da un sfat pentru cine doreşte să cumpere un automobil clasic?
Pentru mine, maşinile clasice sunt un element de patrimoniu naţional. Noi edităm şi o revistă cu maşini făcute aici, cu poze făcute de noi… vrem să creştem cultura în ceea ce priveşte maşinile clasice. Referitor la nivelul de cultură, am auzit un comentariu emblematic despre un Bentley din 1927, maşina autentică, echivalentul din epocă al unei maşini de Formula 1 moderne. Era expusă la salon acum doi ani şi am auzit o discuţie incredibilă între două persoane. Una din ele a zis „…probabil că este pe la 100.000” cealaltă persoană a spus „dar de ce să dau, mă, 100.000 când pot să iau una nouă la banii ăştia?!”. În privinţa unui sfat, cei ce îşi doresc o astfel de maşină este bine să citească mult înainte să o cumpere. Pot să vină la noi pentru o vorbă, nu costă nimic.
Se poate face o paralelă între soluţiile de pe o maşină clasică şi una modernă?
Este fascinant să vezi cum erau făcute maşinile fără proiectare computerizată şi ce soluţii ingenioase găseau ca să rezolve lipsa de precizie în producţie. Am restaurat un Rolls Royce din 1933, cu un motor de 8 litri, în 6 cilindri. La relanti avea 320 de ture. Îi numărai palele elicei de răcire şi nu tremura deloc. Pe grila din faţă avea nişte rezistențe termice. În funcţie de cât de cald era radiatorul, acestea deschideau sau închideau grila. Soluţii existau şi atunci. Acestea erau controlate pur mecanic. Acum sunt controlate electronic.
