Ca bărbaţi galanţi ce suntem, câţi dintre noi am trecut fără să oprim pe lângă o reprezentantă a Evei a cărei maşină, parcată oblic pe marginea drumului, etalează ostentativ o roată dezumflată? Sau poate că întrebarea corectă ar fi „de câte ori…”? Oricare ar fi întrebarea, realitatea este aceeaşi: şoferiţele ar trebui să înveţe să schimbe o roată fără să se mai bazeze pe cavalerismul ad-hoc al bărbaţilor. Deci: cum faci pana, mai ales iarna, pe tocuri?
Cum suntem în plin sezon de iarnă, câteva precauţii legate de soluţionarea în regim propriu a unei pene de cauciuc nu cred că ar strica. Mai ales în cazul doamnelor şi domnişoarelor pe care o astfel de încercare le poate solicita mai mult decât o oră de exerciții cardio. Probabil că primul pas îl reprezintă crearea unei truse de „prim ajutor” adaptată acestui demers. Cum este posibil ca zăpada şi gheaţa să se găsească din belşug pe stradă, trebuie să asigurăm o bază solidă pentru cric. Asta impune prezenţa în portbagaj a câtorva produse esenţiale: o lopată cu coada telescopică pentru îndepărtat zăpada sau de spart gheaţa, o bucată de lemn de esenţă tare cu dimensiunile unui format A4 (un fund de bucătărie, altfel spus), un săculeţ de sare grunjoasă sau de nisip şi o pereche de mănuşi de protecţie. Aş adăuga şi un şorţ gros de bucătărie, dar poate o să credeţi că îmi arde de glume… Suportul din lemn poate fi folosit atunci când zona unde ar urma să fie aşezată talpa cricului nu se află pe asfalt, ci la marginea drumului – pământ umed, pietriş etc.
Dacă nefericitul eveniment a avut loc pe asfalt, atunci, în loc să mai faceţi cu mâna să oprească vreun binevoitor, înşfăcaţi lopata şi săculeţul cu nisip / sare şi curăţaţi zona unde ar trebui plasat cricul până ajungeţi la asfalt curat. Desigur, în tot acest timp, autoturismul trebuie să fie staţionat, asigurat cu frâna de parcare, cu motorul oprit şi avariile pornite, cu levierul schimbătorului în treapta întâi la transmisiile manuale sau în poziţia „P” la cele automate şi semnalizat cu triunghiuri reflectorizante de avertizare. Toate acestea pentru a putea fi uşor observat de către ceilalţi şoferi mai ales dacă sunt condiţii de vizibilitate redusă. Odată încheiată această primă fază, mare consumatoare de calorii şi nervi, trecem la cea de-a doua: scoaterea roţii. Cu cricul poziţionat în locul recomandat de producătorul automobilului respectiv (vezi Ghidul de utilizare / Manualul proprietarului), ridicaţi-l până când simţiţi o minimă rezistenţa opusă de greutatea maşinii. Cu roata încă sprijinită pe sol se slăbesc piuliţele. Este momentul în care aflaţi dacă orele petrecute la sală au avut sau nu vreun rost. După ce aţi reuşit să treceţi şi de etapa asta ridicaţi maşina pe cric până când roata rămâne suspendată. Se deşurubează de tot piuliţele şi se scoate roata de pe prezoane.Dacă aveţi puţin noroc o să iasă destul de uşor, dar eu unul nu m-aş baza pe asta… Având în vedere procesul derulat până acum, nu ar trebui să existe mari diferenţe între felul în care arată salopeta unui mecanic dintr‑un service de cartier şi hainele pe care le purtaţi… Dar ce trebuia făcut s-a făcut: roata cu pană e scoasă. Urmează montarea celei de rezervă care n-ar strica să fie deja scoasă din portbagaj şi aflată la îndemână. Urmează potrivirea acesteia pe direcţia prezoanelor, operaţie similară cu băgatul aței în ac. Este tardiv să mai ţineţi cont de aspectul hainelor aşa că luaţi roata în braţe, aşa cum îl luaţi pe soţ sau pe iubit, și încercați să o poziționați corect astfel încât să o puteți așeza pe prezoane. Urmează înşurubarea piuliţelor în ordinea recomandată de producător și strângerea lor atât cât permite rezistența roţii aflată în aer. Se coboară cricul până când roata se sprijină parţial pe sol şi se finalizează operaţia de strângere a piuliţelor în aceeaşi ordine ca mai înainte. În final se coboară cricul de tot şi se mai face o ultimă verificare a strângerii acestora. Urmează adunarea sculelor, făcutul ordinii în portbagaj şi plecarea mai departe. Cine a zis că făcutul unei pene este un lucru complicat? Îl faci cât ai zice, dintr-o răsuflare „encefalomielopoliradiculonevrită”.
George Drugescu
