Motoarele cu arhitectură V12 aspirate natural sunt o parte intrinsecă a celebrelor modele Lamborghini de-a lungul întregii istorii a constructorului italian. Este suficient argumentul că la ora actuală compania a anunțat că în 2023 va lansa o gamă complet hibridizată, dar fără să renunțe la motorul care a făcut celebru „taurul bolognez”?
Se spune că în 1963, când a apărut „Automobili Ferruccio Lamborghini”, dorința fondatorului era să-i arate lui Enzo Ferrari cum se face mașina sport perfectă și nu un „derivat” din alte modele deja existente. În replică, marele Enzo i-a răspuns că nu acceptă provocări de la un constructor de tractoare.
Iar pentru asta lui Ferruccio i-a fost limpede că numai un motor V12 ar fi singura alegere posibilă pentru un Lamborghini, chiar dacă propulsorul aspirat natural era o reală provocare tehnologică, mai ales pentru dimensiunile sale.
Iar în același an, la Salonul Auto de la Torino, dezvăluia un model care a stârnit multă vâlvă, Lamborghini 350 GTV, recunoscut curând ca o adevărată capodoperă cu 12 cilindri.
În anul următor, 1964, prototipul a dat naștere unui vehicul de producție, 350 GT, urmat în scurt timp de 400 GT, produs în 120 de exemplare.
Însă Lamborghini 350 GT avea sub capotă primul V12 dezvoltat „în casă” de cunoscutul Giotto Bizzarrini (cel care a lucrat înainte pentru Alfa Romeo și Ferrari), unul de 3,5 litri, cu blocurile la un unghi de 60° cu câte un arbore cu came în cap și care dezvolta 320 CP. Legenda spune că Lamborghini i-a oferit lui Bizzarrini un bonus pentru fiecare dram de putere suplimentar pe care ar fi putut să-l obțină. Partea frontală largă a mașinii găzduia întreaga unitate de putere, adoptând paternul mecanic obișnuit la acea vreme conform conceptului „boii trag carul”, chiar dacă modelul avea diferențial pe puntea din spate.
În 1966 pentru modelul 400 GT capacitatea motorului a fost mărită la 4,0 litri și, bineînțeles, cursa și alezajul, producând 320 CP la 6.500 rpm, iar viteza maximă a crescut de la 250, la 270 km/h. Acest nou motor de 4,0 litri a fost baza pentru o serie de modele viitoare semnificative, inclusiv Espada, în 1968, cu 350 CP și viteza maximă de 260 km/h. Tot atunci, Islero, care producea 330 CP, a evoluat în Jarama (1970), livrând inițial 350 CP înainte de o creștere de 15 CP în Jarama S și care, foarte probabil, a devenit atunci mașina preferată a lui Ferruccio care și-a dorit un GT sportiv doi-plus-doi. Și, cu toate că producția și angajații au crescut constant ca număr, acesta a jucat întotdeauna un rol crucial și strategic în cadrul companiei. El a început, de fapt, faimoasa tradiție prin care denumirea mașinilor era făcută după rase de tauri de luptă.
Un moment de cotitură a fost când performanțele au început să se bazeze pe știință și nu doar pe curajul celui de la volan. Lamborghini a recunoscut că dacă motorul este pus mai mult spre mijlocul mașinii, este mai bună distribuirea greutății. Iar în 1966, Miura a încălcat toate regulile prin combinarea motorului și a transmisiei într-o singură unitate și până la edițiile finale ale Miura SV, ansamblul motor de 4,0 litri din așa-numitul P400 a fost mutat în partea din spate a automobilului, într-o poziție transversală. Designul mașinii a abordat acest nou aspect și astfel s-a născut o nouă stea. Devenind cea mai rapidă mașină de producție la momentul lansării sale, dezvoltând 370 CP, cu o accelerație de 0-100 km în 6,7 s și o viteză maximă de 285 km/h, aspectul motorului Miura văzut din spate a stabilit un nou standard pentru Lamborghini și alte mărci de înaltă performanță.
De la primul prototip V12, sunetul motorului a fost considerat de mecanici o „simfonie” auto, iar în Miura „orchestra” stă foarte aproape de urechile pilotului. Fiecare dintre cei 12 cilindri trebuie să se miște acordați cu ceilalți. Metaforic vorbind se aud 12 viori remarcabil coordonate de cel mai competent dirijor, iar rezultatul cercetării, dezvoltării și excelenței tehnice se simte în timpul crescendoului, atunci când turațiile urcă, treaptă cu treaptă și îmbunătățesc senzorialul și atracția fizică pentru performanțele unui V12.
După succesul modelelor din anii 1960 și începutul anilor 1970, la Countach, în 1974, motorul a fost mutat din nou în spate, dar longitudinal, de unde și inițialele sale „LP” (Longitudinale Posteriore), iar indicativul 400 se referea la cilindreea motorului de 4,0 litri. Cu designul său îndrăzneț, care încorpora ușile fluture și detaliile nuanțate distinct, Countach a scris o nouă istorie în limbajul de design al mașinilor super sport Lamborghini și, atingând o viteză maximă de 300 km/h, a redat „muzica” motorului chiar mai aproape de urechile pilotului.
O surpriză s-a petrecut în 1986 când a intrat în producție SUV-ul LM002 care a beneficiat de motorul lui Countach, acum cu o cilindree de 5,2 litri și care producea 444 CP. Oferind putere și cuplu de gamă maximă, performanțele sale pe teren și în off-road au fost însoțite de sunetul orchestrei V12. În ciuda greutății considerabile, 3,7 tone, performanțele lui LM 002 au fost pe măsura supercarurilor cu care Automobili Lamborghini își obișnuise publicul.
Cu motorul său puternic și tracțiune integrală, LM 002 putea urca o pantă de 60% și a atins o viteză maximă de 210 km/h, cu o accelerație 0-100 km/h în 7,8 secunde.
Spre sfârșitul secolului trecut, deși nu existau alte opțiuni de localizare pentru montarea motorului, deoarece cele mai bune soluții erau deja în vigoare, cercetările pentru extinderea performanțelor nu au stat pe loc. 1990 aruncă în arena supercarurilor modelul Diablo, cu un motor V12 de 5,7 litri, ce dezvolta 485 CP, dar care a oferit pentru prima dată un sistem de tracțiune integrală. Asta nu l-a împiedicat să obțină o accelerație 0-100 km/h în 4,5 secunde și o viteză maximă de 320 km/h.
Intrarea în noul mileniu Lamborghini și-a făcut-o cu lansarea unui model emblematic, în 2001, Diablo predându-I ștafeta lui Murciélago, cu aceeași arhitectură V12 pentru motor și o capacitate inițială de 6,2 litri, care dezvolta 580 CP și o viteză maximă de 330 km/h. Versiunea Super Veloce, cu capacitatea motorului crescută la 6,5 litri, ajungea la 670 CP, după cum indică în sufixul său LP 670-4.
Penultimul capitol în saga V12 aspirat a început zece ani mai târziu, în 2011, odată cu lansarea lui Aventador și a noului său motor remarcabil, de 6,5 litri. Modelul dezvolta 700 CP, avea o accelerație de la 0-100 km/h în doar 2,9 secunde și atingea o viteză maximă de 350 km/h. La ora actuală sunt nu mai puțin de patru variante de motorizare ce includ ansamblul motor SVJ care dezvoltă 770 CP și un cuplu motor maxim de 720 Nm obținut la 8.500 rpm.
Modelele următoare, cum sunt Huracan sau SUV-ul Urus se abat de la tradiția începută în 1963 cu arhitecturi de motoare V10, respectiv V8, într-o eră în care lumea auto se îndreaptă rapid spre zona hibridă și pur electrică. Dar chiar și așa Lamborghini nu depune armele, iar un nou motor V12 a fost anunțat pentru anul 2023 care, spun zvonurile, va fi montat pe viitorul… Countach!
Foto: Lamborghini
