Sunt aproape opt ani de când Marian Vulpe a obținut permisul de motocicletă. A fost momentul în care a descoperit o nouă lume și în care a realizat că mersul pe două roți îi oferă echilibrul de care avea nevoie în viață. A fost în Mongolia, India, Norvegia, Croația și Muntenegru, iar din tolba lui a scos câteva povești și în interviul din Auto Test Magazin.
Auto Test: Cine ți-a transmis pasiunea pentru motociclete?
Marian Vulpe: Nu am avut pe cineva de unde să fi preluat această pasiune. De fapt… nici măcar nu aș spune că sunt un pasionat, în sensul clasic: nu urmăresc competițiile din domeniu, nu cunosc prea multe detalii tehnice despre motociclete (cu excepția anumitor câteva modele), nu mă pricep la mecanică… Motociclismul a venit ca o continuare firească a dorinței de a călători și de a petrece timp în aer liber. Este o punte foarte faină între oraș și natură, între aici și undeva aiurea, transformând drumul în parte din aventură, în loc să fie o corvoadă.
Auto Test: Când ai mers prima oară pe motocicletă?
Marian Vulpe: Îs apărut târziu în lumea moto, am luat carnetul abia în 2013, la 36 de ani, iar prima oară am mers pe două roți motorizate când am făcut cursurile. Școala a fost la cinci minute de birou, așa că instructorii erau nevoiți să mă suporte aproape în fiecare zi, chiar și în pauzele de masă, când trăgeam o fugă să mai plimb „mobra” prin poligon.
Cu ce motocicletă ai mers prima oară?
Marian Vulpe: Yamaha Virago 535 (cardan, he-he), împrumutată de la un vecin imediat ce am terminat școala moto. Prima motocicletă „a mea” a fost un BMW F650GS, modelul vechi, mono-cilindru. „Mobra” asta m-a învățat tare multe și mă bucur că în continuare bate drumurile țării cu mult succes. Am avut apoi, ca partener de călătorii, o Suzuki V-Strom 650, iar acum am un BMW F800GS. Am căutat ceva mai înalt și cu suspensii mai potrivite pentru mers dincolo de asfalt, pentru care am prins gustul în ultimii ani.
Cât de des mergi cu motocicleta? Te deplasezi cu ea și la serviciu?
Marian Vulpe: O perioadă foarte lungă am folosit-o exclusiv pentru călătorii, fie ele vacanțe mai lungi sau escapade de weekend. Nu prea am mers cu ea prin oraș pentru că nu îmi place traficul în general, iar pentru deplasările urbane consider că bicicleta este mai potrivită. De un an, din cauza pandemiei, am ieșit mai rar din oraș, așa că am folosit motocicleta când am mers la birou. Colegii mei nu mai sunt surprinși dacă mă văd cu cizmele moto la vreo ședință.
Care este starea de spirit cât urci pe motocicletă?
Marian Vulpe: Poate o să sune ca un clișeu, dar cel mai bun cuvânt este „Zen”. Mersul pe motocicletă este practica mea personală care se apropie cel mai mult de meditație, iar pe brelocul de la cheia moto scrie „My Therapist” și nu este deloc o exagerare. Mersul pe moto, mai ales în zone montane, îmi dă o stare de echilibru fantastică. Nu degeaba circulă gluma: „Câte motociclete ați văzut parcate în fără unui cabinet de psihoterapie? Răspuns: niciuna”.
Cei din familie au încercat să te convingă de faptul că nu este o idee bună?
Marian Vulpe: La început da. Apoi au înțeles, destul de repede, că nu are rost să-și bată gura de pomană. Sunt destul de încăpățânat și dacă îmi intră ceva în cap așa voi proceda. În plus, entuziasmul cu care povestesc experimentele pe motocicletă i-a cam convins și pe ei.
Cât de des pleci cu motocicleta din oraș și pe unde călătorești prin țară?
Marian Vulpe: Încerc să împart ieșirile exclusiv moto cu cele montane. Ambele cer destul de mult timp… timp care parcă a dispărut de tot în ultima vreme, așa că trebuie să regăsesc curând abilitatea de a „descoperi” timp liber pentru ieșiri. Ies cam la două săptămâni, iar de cele mai multe ori mă învârt prin jurul Munților Apuseni, o zonă atât de darnică încât simt că îmi mai trebuie încă mulți ani pentru a putea spune că am acoperit, cu adevărat, partea aceasta de țară.
Cum îți gândești ieșirile?
Marian Vulpe: Cele mai multe pleacă de la o idee sau un obiectiv: „vreau să ajung la locul X sau vreau să parcurg bucată de drum de la A la B”. De aici, în funcție de timp, vreme și dacă ies singur sau nu, încep să-mi „croșetez” idei de traseu. Ajung la un plan de călătorie după două sau trei încercări, iar apoi îl încalc la „fața locului” (zâmbește), în funcție de ce îmi doresc pe moment. De obicei dorm la cort și mănânc la benzinării dacă sunt pe grabă, altfel restaurantele de la intersecții sunt o soluție de încredere: mâncare bună, prețuri decente, doar că sunt cam aglomerate.
Unde ți-a plăcut cel mai mult?
Marian Vulpe: În țară, pe primul loc îs Apusenii. De când m-am mutat la Cluj nu încetez să mă minunez de cât de frumoasă și diversă este zona asta. Spre exemplu, Transursoaia, un drum aflat la doar câteva zeci de kilometri de Cluj îți oferă de toate, în orice sezon (da, mai puțin iarna, mrrrrrrr…). Este superb! Apoi, îmi place foarte tare să merg prin Dobrogea, Cheile Bicazului, zona de la Orșova la Baziaș… etc. Dar ca să fie mai simplu: aproape orice drum secundar, cu o „mobra” care să descurce pe drumuri proaste, este superb. De obicei merg singur sau în grupuri restrânse, cu cât mai puțini, cu atât mai bine. Este complicat să armonizezi programul și, mai ales, stilul de mers al mai multor oameni. Așa că, dacă am timp, pun costumul pe mine și plec.
Știu că ai fost și în Mongolia. Cum a fost?
Marian Vulpe: (Zâmbește) Mongolia este o destinație, pentru că trebuie să zici că te îndrepți către ceva, dar dincolo de asta tot drumul este format dintr-o multitudine de povești, de la cele mai mici și izolate pasuri, până la cele mai frumoase amintiri create împreună cu oameni pe care i-am întâlnit pe drum. Voiam de mult să ajung în Asia Centrală, dar fix la Mongolia nu îndrăzneam să visez: nu aveam experiență pe drumuri grele și nici resurse. Dar, când am întrezărit o portiță de șansă să fac asta, de ce nu? Trei luni am pus un plan la punct, iar motocicleta am pregătit-o încă două luni: căutat piese, opțiuni, comenzi, montaj, testat etc.
Cu cine ai plecat? Care a fost planul?
Marian Vulpe: Singur! Pe ultima sută de metri am aflat că alți doi motocicliști, tot din Cluj, urmau să plece pe un traseu asemănător, dar la trei săptămâni după mine. Aveam deja parte din vize luate, așa că ne-am reîntâlnit abia în toamnă, în Cluj. Am făcut rezervări doar în orașele în care știam că o să stau mai mult, în rest am căutat pe net și am ascultat sfaturile celor cu care mă întâlneam pe drum. Am căutat mai mult așa numitele „guest house”, la gazdă mai pe românește (râde), așa am reușit să prind cât mai mult din felul de a fi al oamenilor, iar în orașele mai mari am stat la hostel. Am înnoptat chiar și la câțiva localnici, care mi-au făcut onoarea de a mă primi ca oaspete, iar cortul l-am folosit destul de puțin și în acest fel am câștigat câte o oră sau două, în fiecare zi, pentru că nu trebuia să-l montez și să-l strâng. Cu masa lucrurile au fost simple: mic dejun cam peste tot pe unde am avut cazare, cină tot așa sau pe la vreo terasă din apropiere, peste zi, când îmi era foame, găseam ceva la marginea drumului.
Cum a fost drumul? Cum te-ai înțeles cu oameni de acolo?
Marian Vulpe: Mai ușor decât m-am temut, mult mai frumos decât m-am așteptat. A depășit cu mult așteptările mele, din toate punctele de vedere: peisaje, provocări, diversitate culturală, imensitatea și sentimentul de libertate nesfârșită din stepele Mongoliei, totul. Cu oamenii m-aș fi înțeles mai bine dacă aș fi știut mai multă rusă, limba engleză nu este foarte comună mai ales în zonele rurale și la oamenii mai în vârstă. Să ceri la benzinărie să faci plinul a rămas o provocare tot drumul, de cele mai multe ori rezolvată cu succes. Când am cerut omletă nu mi-a ieșit decât în momentul în care am avut acces la frigider, să pot arăta exact ce vreau (râde).
Cât a durat drumul? Câți kilometri ai făcut?
Marian Vulpe: În total am fost plecat trei luni, din care opt zile le-am petrecut așteptând feribotul, la întoarcere, din Aktau spre Baku. Am mers în total aproximativ 30.000 de kilometri fără niciun incident, de orice natură, semnificativ: am avut o pană, am pierdut câteva accesorii, care nu erau esențiale, din cauza vibrațiilor de la drumurile dificile, dar în rest nu au fost probleme.
Am văzut că ai ajuns și la festival…
Marian Vulpe: Naadaam-ul a fost cumva morcovul după care am alergat jumătate din drum: aveam o fereastră de doar câteva zile, în care să ajung la granița cu Mongolia, așa că m-am grăbit foarte tare. Am ajuns la mustață, cu o zi înainte de festival, dar a meritat tot efortul, din toate punctele de vedere. Naadaam-ul în sine este un fel de bâlci foarte mare, la care participă oameni din două sau trei județe, iar totul are iz de Gingis-Han. Glumesc, dar nu foarte mult… Este plin de culori, de costume, de oameni, de agitație, ca la bâlci, dar și de cântece, jocuri sportive și evenimente culturale cu rădăcini adânci în timp. Mi s-a părut și mai interesant partea de Naadaam desfășurată în afara locului principal, undeva la vreo 20 de kilometri de oraș, unde erau organizate cursele de cai. Ca și poveste amuzantă, în prima zi, chiar înainte să intru pe stadionul unde se desfășurau festivitățile principale, am ochit o mașină de poliție care patrula mândră. Știam că polițaii sunt mai reticenți în a fi fotografiați, așa că am încercat să fac niște poze repejor. Am fost surprins să văd că sunt foarte încântați și că pozează mândru la cameră. Încântat de mine că i-am „convins”, am tras cadrele și mi-am văzut de drum. Am descoperit, ceva mai târziu, că cei pe care îi credeam polițiști erau, de fapt, membrii unei fanfare oficiale.
Cum a fost călătoria în India?
Marian Vulpe: Minunată! Și m-aș opri aici pentru că este greu de pus în cuvinte experiența de a hălădui haihui în India. Cam toate poveștile cu „Incredible India” am descoperit, pe pielea noastră, că nu-s povești, ci realitate. Este posibil ca la această senzație să fi contribuit și faptul că a fost prima călătorie mai lungă. Oamenii de acolo sunt din altă lume. Ne-am simțit bineveniți și-n siguranță în absolut toate „colțișoarele” și m-aș întoarce oricând acolo.
Cu ce motocicletă ai mers pe acolo?
Marian Vulpe: Royal Enfield. Este o motocicletă de poveste, bine închegată și echilibrată, excelent potrivită pentru condițiile și traficul din India. În plus, toată lumea știe ce să-i facă, la marginea drumului, în cazul în care se strică ceva. Am închiriat un Bullet de 500 cmc și a fost perfect, singurele probleme au fost o siguranță și un bec.
Cum te-ai descurcat cu traficul?
Marian Vulpe: Traficul, atât de des discutat și mult temut, este cu mult mai interesant decât ar putea părea. După primele două săptămâni eram deja dependent, nu mai aveam stare când ne opream mai mult de două-trei zile (râde).
Cum a fost prima întâlnire cu bucatele lor?
Marian Vulpe: Mâncarea picantă nu este o problemă pentru mine, iar ce am încercat acolo nu este deloc așa picant/iute pe cât se spune. Este adevărat că este foarte condimentată. Încă îmi este dor de Dosa Masala, care deși pare foarte simplă, are un proces de preparare care se întinde pe câteva zile și, prin urmare, nu se găsește în restaurantele din România.
Cum te-ai descurcat cu cazarea?
Marian Vulpe: A fost interesant și, pe alocuri, provocator. Cazarea este mult mai ieftină (semnificativ) în zonele turistice și mai scumpă în rest. Cum am căutat drumuri și locuri mai retrase, am petrecut mult timp în zone cu trafic slab sau deloc. Fix acolo găseam destul de greu cazări și, când găseam, erau destul de scumpe. Motivul era de fapt relativ simplu: pentru a putea caza străini, unitățile de cazare au nevoie de licență specială. În zonele turistice sunt mulți clienți, deci se justifica această licență, așa că aveam concurență și prețuri reduse. În rest, numai hotelurile mai răsărite aveau licență, așa că găseam cazare după ce întrebam în trei sau patru locuri, iar prețurile, în consecință, erau mai mari.
În India ai fost tot singur?
Marian Vulpe: Nu, am fost cu partenera. Am închiriat, așa cum ți-am spus, un Royal Enfield din New Delhi pe care l-am pus pe tren și am mers împreună cu el vreo trei mii de kilometri și trei zile în sudul Indiei, de unde am călătorit amândoi, pe o motocicletă, cu tot cu bagaje, timp de cinci săptămâni și cinci mii de kilometri. Per total, am stat șase săptămâni și am „strecurat” și două zile către arhipelagul Lakshadweep.
Ce ți-a plăcut cel mai mult și ce nu ți-a plăcut?
Marian Vulpe: Mi-au plăcut foarte mult oamenii… sunt, de departe, farmecul Indiei. Dacă te poți deschide către ei, să-i iei așa cum sunt și să le acorzi timp și atenție, descoperi o lume fantastică. Evident, ce nu place nimănui, nici măcar indienilor, este mizeria de pe străzi. Dar, după o vreme, începi să o ignori, devine cumva un zgomot de fond care nu-ți mai atrage atenția.
Ce planuri de călătorii ai în continuare?
Marian Vulpe: Chiar dacă pare monoton, tot înspre Asia mă trag visurile. De data asta pe la Sud și să pot petrece mai mult timp în zona Iran, Pakistan, India, Nepal, apoi câteva luni pe unde se poate, pe îndelete, prin Asia de Sud-Est. Dar, deocamdată, planul este să trecem de pandemie. Până atunci, peste vară, cel mai probabil Albania, o țară în care îmi doresc de multă vreme să ajung cu motorul.
Foto: arhiva Marian Vulpe
http://www.autotestmagazin.ro/interviu-radu-zamfir-bikerul-in-halat-alb/
http://www.autotestmagazin.ro/interviu-mihai-barbu-calatorie-fascinanta-in-mongolia-cu-sotia-si-copilul-de-sase-ani/
http://www.autotestmagazin.ro/mihai-tica-albul-cu-motocicleta/
http://www.autotestmagazin.ro/dragos-smarandescu-in-iran-cu-smara-si-laura/
http://www.autotestmagazin.ro/octavian-ureche-calator-la-capatul-lumii/
