Alina Ene: Pedalând pe aleile lumii

0
634
Insula Padar, Indonezia

Pentru Alina Ene prima oară a fost bicicleta. Și pedalat, mult pedalat. Prin Iran, Malaezia, Singapore și alte locuri fermecătoare de unde s-a întors cu tolba plină de povești. Iar după aceea a descoperit și motocicleta, cu care nu a ajuns decât până în Bulgaria. Doar că zilele nu au intrat în sac și are în continuare planuri de călătorie pe două roți, dar și pe jos. Care sunt acestea?

Cine ți-a transmis pasiunea pentru motociclete?
Alina Ene: Feminista din mine va trebui să șadă blând cât dau acest răspuns: partenerul de viață/ iubitul/ concubinul. Nu știu dacă s-o numesc pasiune pentru motociclete, cât pentru mersul pe motor. Mai aveam fantezii de vânt în plete (mă rog, sentimentul de libertate asociat pletelor în vânt pe care un cruiser mi le inspiră), însă el a fost catalizatorul.
Când ai mers prima oară pe motocicletă?
Alina Ene: Am fost la poligon și am făcut test drive cu o Honda Rebel, motorul pe care și intenționam să-l cumpăr. Pentru că aveam deja experiența mersului pe bicicletă, asta cică ar contribui la mai multă încredere în a stăpâni motocicleta.

A fost dificil examenul pentru permis?
Alina Ene: Nu mi s-a părut, deși am avut ceva emoții. Este bine că nu mi-a tremurat piciorul pe scăriță, ca pe ambreiaj când am dat examenul pentru categoria B. Instructorul a fost de ajutor și am colaborat ok, deși poate nu am fost cea mai fâșneață în a deprinde instrucțiunile. M-a ținut în poligon vreo două ședințe extra, însă mi s-a părut justificat și așa am pregătit mai bine acest examen.

Emoții înainte de călătoria pe motocicletă

Care este starea de spirit cât urci pe motocicletă?
Alina Ene:
Una de emoție. Și cum am permis de mai puțin un an, golul de stomac va mai persista, momentele de panică între comenzi vor mai fi. Se rezolvă cu mai multe ieșiri.
Ce motocicletă conduci și care sunt motivele care te-au îndreptat spre acest model?
Alina Ene:
Honda Rebel 500. Eu sunt mică, ea (motocicleta) este mică și foarte iertătoare cu cei care abia îi învață tainele. La 155 cm simțeam nevoia să pot atinge asfaltul cu piciorul, măcar cu vârful, şi să nu adaug un factor de stres prin balansarea motorului. Asta a însemnat și că a trebuit să mă împac cu ideea de obține un A cu 2 în coadă. Faptul că și școala pe care am ales-o avea una în dotare a ajutat.

Foto: Radu Țuța

Cât de des mergi cu motocicleta, mergi cu ea și la serviciu?
Alina Ene:
Sunt însoțitor de grup/ tour leader… Prefer denumirea în limba engleză pentru că cea în limba română mi se pare foarte limitativă ca descriptor. Sunt omul responsabil cu logistica turului, siguranța grupului (de turiști) și atmosfera, un element-cheie, practic, în desfășurarea turului pe care îl vinde de o companie de turism. În principiu acum fac „incoming”, adică îi învăț pe străini despre România și, din acest an, și despre restul Balcanilor. Revenind însă la întrebare, când sunt în tur nu am cum, iar sezonul de turism se suprapune celui de moto. Jobul fiind unul în care sunt destul de des plecată, nu am avut foarte multe posibilități să ies la ture sezonul trecut, însă sper să mă revanșez anul ăsta. Nu știu dacă o să fac din motor principalul mijloc de deplasare prin București. Din cauza conflictelor în trafic, am renunțat și să merg pe bicicletă prin București. Când ceva îți ridică pulsul mai mult de draci și nu de plăcere, necesită o evaluare cost-beneficii. Poate după niște sesiuni de „anger management” să mai încerc (râde).
Ce spun cei din familie despre pasiunea ta? Au încercat să te convingă de faptul că nu este o idee bună?
Alina Ene: Familia a avut deja șocul când, în anul 2014, am pedalat „solo” înspre Iran, cu intenția de a continua periplul până în Indonezia. Partea a doua nu s-a întâmplat per total. Am luat avionul din Teheran până în Kuala Lumpur și, de acolo, am pedalat iar înspre Singapore. Un vapor mai târziu eram în Jakarta. M-au susținut și atunci, financiar, moral, cu organizarea călătoriei. Acum cred că s-a schimbat teama de cum aș putea să dau ortul popii. Cumva, pe motor mi se pare că ai neajunsurile combinate dintre mersul cu mașina și mersul pe bicicletă. Dar am încredere că asta este „vorbăraie” de om cu A(2) abia luat.

Care sunt reacțiile cunoscuților?
Alina Ene: Cred că din categoria: „Abia acum?” sau „Și bicicleta?”. Am învățat să merg pe bicicletă la vârsta 26 de ani; doi ani mai târziu pedalam înspre Iran. Pe motor am început să merg la 37 de ani. Așa că la „trecutu-mi mare, mare viitor”!?

Fascinată de WIMA

Care sunt sfaturile pentru doamnele și domnișoarele care își doresc să meargă pe motocicletă?
Alina Ene:
Să se înscrie în Asociația Femeilor Motocicliste (WIMA). Aici sunt membre femei care încă nu au carnet luat, femei care au învățat după 40 de ani sau care merg din anii `80, femei care au bătut lumea pe două roți și încă o fac. Găsești inspirația și sprijinul de care ai nevoie. La WIMA am cunoscut-o pe Anna care nu avea pe nimeni dintre apropiați pasionați de motor, nici iubitul. Faptul că a avut parte și de un instructor care a lăsat mult de dorit cred că doar a adăugat la barierele mentale. Pentru că aici mi se pare că ai nevoie de cel mai mult ajutor și curaj, la a ignora vocile, zumzetul de ce poți face și ce nu. Așa că să faci parte dintr-o comunitate unde găsești oameni care fac ce îți dorești tu să faci și care au o perspectivă și experiență similare ajută foarte mult în a-ți găsi și defini vocea.
Cum ai ajuns în WIMA?
Alina Ene:
Mi se pare cool, în primul rând, o comunitate de femei pe motoare. Momentan ies la ture doar însoțită (de iubit). Și pentru că s-a/ m-am săturat să-mi urle în cască și vreau să am ocazia să ies mai des la ture (adică să nu mai stau după posterioru’ lui și la propriu și la figurat), m-am înscris în asociație. Acum sper doar ca job-ul să îmi permită să mă lipesc la cât mai multe ture.
Cât de important este echipamentul?
Alina Ene:
Pentru mine este foarte important pentru că îmi dă mai multă încredere, acum mă refer la cel ales după norme practice, nu doar estetice. Din păcate, pe partea de echipament, femeile sunt cam vitregite de opțiuni.
Cât de des pleci cu motocicleta din oraș și pe unde ai călătorit?
Alina Ene:
O să revin cu un răspuns mai complex la această întrebare după acest sezon. Deocamdată cea mai lungă tură a fost până la Shumen, în Bulgaria. Pentru anul care vine încă nu prevăd ture foarte complexe; cine știe? Dar în mod sigur Bulgaria, cu trafic mai redus și șosele mai pustii, da, plus ture în care să combinăm și mersul pe munte, o altă pasiune consumatoare de weekend-uri.

Alina Ene cu partenerul, Adrian

Cu cine mergi de obicei?
Alina Ene:
Idem întrebarea 1: partenerul de viață/ iubitul/ concubinul. :)))
Ce planuri de călătorii ai?
Alina Ene:
Aș vrea să traversez Balcanii pe motor, așa, mai în viitorul apropiat. Ceva mai îndepărtat: Kyrgyzstan, Bhutan. Sunt fascinată de Elena Axinte. WIMA a însemnat și să aflu despre aceste femei neînfricate. Mai este si Luiza. Și acestea sunt două nume ale căror povești le poți urmări și în online. Sunt mult mai multe povești pe care abia aștept să le descopăr. Pentru mine călătoritul este mod de viață, nu doar terapie de weekend, doar că pasiunile de cum să călătoresc sunt multe și diverse.

Itinerariul călătoriei cu bibicleta

Cu bicicleta în Iran

Aș vrea să vorbim și de pasiunea ta pentru călătoriile cu bicicleta. Înțeleg că ai fost în Iran? Cum ai decis?
Alina Ene:
Am aplicat pentru o bursă de studii în Indonezia. Dacă nu eram acceptată la bursă, Iran urma să fie un punct pe traseu. M-am pornit în iunie 2014 și în septembrie trebuia să fiu în Jakarta ca să încep bursa. Inițial mi-am propus să zbor din Teheran în Bangkok și să continui să pedalez înspre Singapore. Ar fi însemnat însă să văd atât Iran, cât și Thailanda, pe repede-nainte și, pentru mine, ideea cu bicicleta este fix de a te bucura de ritmul încet, de a-ți lua timp. Prefer să zic însă Iran și să menționez la detalii bucata de Kuala Lumpur – Singapore. Din orașul-stat am luat am feribot până în Batam (deja Indonezia) și vapor, timp de trei zile, până în Jakarta.

În deșertul Maranjab, Iran

Cât a durat această călătorie?
Alina Ene: 86 de zile a durat periplul pe bicicletă. M-am pornit pe 4 iunie din Focșani și pe 28 august am ajuns în Jakarta: 60 de zile de dat la pedală și 26 de zile de odihnă. Din cele aproape trei luni pe drum, 3 zile am pedalat în România, 4 zile în Bulgaria, 22 de zile prin Turcia, 6 prin Georgia, 9 în Armenia, 24 de zile de Iran, în Malaezia 13 zile, iar Singapore 4 zile. 148 sunt cei mai mulți kilometri pe care i-am pedalat într-o zi: plat și plictisitor, între Samsun și Ordu, în Turcia. Viteza maximă atinsă: 71.1 Km/h, tot în Turcia unde asfaltul este impecabil. Traseul pe care mi l-am propus inițial cuprindea și Thailanda. Când am ajuns în Iran eram deja obosită de ritmul care mi se părea pe repede-înainte-să-văd-cât-mai-multe-să-nu-care-cumva-să-ratez-ceva. Mă odihneam la câte 5-10 zile și nu mai mult de o zi. Așa că după epuizanta Armenie mi-am zis că este cazul să încetinesc pasul, să scap de FOMO și să mă bucur de Iran. Așa că după Tabriz (Iran) am schimbat traseul. În loc să pedalez direct înspre Teheran, pe vechiul „drum al mătăsii”, l-am întrebat pe un olandez care își făcuse traseu de-a lungul Mării Caspice, dacă îl pot însoți. Așa că am adăugat niște sute bune de kilometri și nici nu pot zice că știu ce înseamnă să pedalezi solo ca femeie prin Iran. Dacă îl lași, drumul te vindecă și de astfel de orgolii.

Iskanderkul – Tajikistan, 2023

Momente de spaimă în Armenia

Ai avut și momente mai delicate?
Alina Ene: Sigur că au fost. În Turcia m-am oprit din a răspunde la claxoanele-salut pentru că mi-am dat seama că putea fi interpretat ca invitație. În Armenia mi-am prins eșarfa în spițele de la roată și șoferul care s-a oprit să mă ajute m-a întrebat dacă vreau sex. M-am abținut să nu pufnesc în râs ca nu cumva să escaladeze situația. Tot în Armenia mi-a fost cel mai frică, fix înainte de granița cu Iran, pe o urcare grea și frustrantă, când o mașină s-a oprit la vreo sută de metri în fața mea și cel din dreapta șoferului a scuipat înspre mine. Privirea lui încărcată de ură m-a oprit locului și nu m-am mișcat până nu s-au pornit.

După granița Armenia – Iran

Sper că în România nu ai trăit așa ceva…
Alina Ene:
Să nu crezi că în România, pe bicicletă, este mai simplu. După carantină am făcut un tur prin Dobrogea cu o prietenă. În timp ce o așteptam în vârf de deal, la umbră, un șofer tânăr, arătând decent, m-a întrebat dacă doresc cunilungus. Nu știu dacă îl chema Mirel și dacă era din Turnu Măgurele, dar i-a pierit cheful rapid când am scos telefonul și am început să urlu la el.
De ce menționez episodul de pe drumurile românești? Astfel de lucruri ți se pot întâmpla (foarte des) în propria curte, așa că ieși pe poartă sau sari gardul! Nu lăsa percepția să te facă să stai acasă. Tot pentru că eram femeie (solo la drum) sunt sigură că am avut parte și de mai multă deschidere din partea celor întâlniți pe drum.
Unde ai dormit, ce ai mâncat, în călătoria din străinătate?
Alina Ene: Am dormit 20 de nopți la cort, dintre care 4 le-am petrecut în „sălbăticie”, adică departe de ochi de om (de care să știu). Sunt așa puține la număr pentru că cea mai mare temere a mea la drum este genul ăsta de campare solo. De 4 ori am plătit pentru cazare: o noapte de camping în Vama Veche (voiam duș și WiFi); o noapte la o pensiune în Akhalkalaki, Georgia; două nopți în Malaezia: la un hostel în Mersing, respectiv (o bombă de) hotel în Johor Bahru.
O moștenire a crescutului în România și de care nu am scăpat nici în urma călătoriei pe bicicletă, nici după cei 3 ani de trai în Indonezia, a fost o imagine corporală foarte scăzută. Așa că până în Istanbul mâncam destul de puțin și prost că poate ajung și eu slabă. După 10 ani tot nu mi-a reușit, dar am făcut pace cu propriul corp și asta s-a întâmplat pe meleagurile autohtone.

Le Tre Cime, Italia

Ai de gând să mergi și cu motocicleta?
Alina Ene:
În Iran? Nu știu. Este destul de aproape și ca țară sunt foarte primitori, deci de ce nu?
Ce planuri de călătorie ai, cu motocicleta și cu bicicleta?
Alina Ene:
Și la picior. Sunt cel puțin trei modurile în care îmi place să explorez lumea și cu job-ul meu, și cu iubitul care, momentan, are program de la 9.00 la 17.00. Este greu să le împăcăm pe toate. Dar dacă am învățat ceva din experiența de călătoare de până acum…
Și anume?
Alina Ene:
Este diferit să explorezi lumea fugind de tine, cum a fost călătoria pe bicicletă, față de a călători doar din dorința de a explora și descoperi lumea. Nu mai simt acel „Totul, acum, cât mai repede!”. Cu cât o să câștig experiență, motorul va câștiga teren, cel mai probabil, și voi extinde și arealul de explorare. Am un tur și în Asia Centrală pe care îl fac cam o dată pe sezon, deci visul cu Kyrgyzstan nu este așa departe.

Vă recomandăm și:

Silvia Iordache: „Am 67 de ani și voi merge pe motocicletă cât mă vor ține «balamalele»”

Andreea Moldoveanu: Cârlionți pe două roți

Mădălina Pitiș: „Grupul WIMA este absolut fabulos”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.


patru + 6 =