Înainte să intrăm în Câmpulung Muscel, lăsăm deoparte agitația șoselei naționale și intrăm într-o curte mare, o adevărată oază de liniște. Oile pasc netulburate, păzite de un străjer bănuitor: un dulău blănos care te sfredelește cu privirea. Mai multe mașini sunt așezate în bătaia blândă a soarelui, frumos aranjate și ferchezuite. Lângă ele se află clădirea muzeului etnografic unde sunt aranjate, cu migală și rânduială, o mulțime de trofee și amintiri care vorbesc despre splendoarea unui vis românesc.
Localnicii spun că Emil Hagi este singurul aromân din Câmpulung Muscel. Inspirat de ideea Majestății Sale Regele Mihai, care a organizat la Săvârșin un muzeu al mașinilor Casei Regale, Emil Hagi a pornit pe același drum. Primul pas a fost un muzeu Aro, dar la un eveniment i s-a reproșat că și-a arogat un brand românesc. „Din această dispută a ieșit ceva bun. Așa ne-am gândit să facem o colecție a mașinilor românești pe care am transformat-o, după câtva timp, într-un muzeu” își începe povestea Emil Hagi. Misiunea asumată nu este deloc ușoară: mașinile și materialele sunt greu de găsit, iar restaurarea și păstrarea lor costă bani mulți.
Cu toate acestea, la intrare, nu se plătește nicio taxă. „Vreau ca tot mai mulți români să-și cunoască istoria. Cum să ceri bani pentru istorie?” îmi spune, puțin deranjat, fondatorul muzeului. Ce mașini sunt expuse? Dacia 1100, Lăstun, Dacia 1300 și diferite modele de IMS și ARO. Cei mai mulți dintre vizitatori se opresc prima oară lângă o mașină roasă de rugină, pusă la grea încercare de anii mulți pe care îi duce în spate.
Este vorba de un Ford Romana, un automobil fabricat în România, între anii 1936-1939. Uzina Ford din București, actuala Automatica, a produs 5000 de modele. Unul dintre acestea, condus de un echipaj românesc, alcătuit din Petre Cristea şi Ion Zamfirescu, a câștigat Raliul Monte Carlo. „Ne propunem să restaurăm Fordul. În această branșă, mașinile trebuie salvate acum. Dacă trece timpul devin tot mai rare și mai greu de restaurat” spune mâhnit fondatorul muzeului. Tot aici găsim și un Aro 16, un experiment desfășurat la Uzina din Câmpulung, construit într-un singur exemplar. Modelul seamănă foarte mult cu un Oltcit, are șasiu de Aro 10 și tracțiune integrală. 
Lângă Aro 16 se află macheta originală a unui Aro CN. Este clară sensibilitatea lui Emil Hagi pentru numele Aro și mă lămuresc rapid care este motivul. „M-am născut în Câmpulung, iar tata a fost în anii `50 director adjunct al grupului școlar IMS. După ce l-am pierdut pe tata am lucrat la uzină, în cel mai greu loc, la ghilotină, sub un șopron. Aici se tăiau niște table de trei centimetri. Vara era foarte cald, iarna te bătea vântul din toate direcțiile” își amintește cu năduf Emil Hagi. După Revoluție au urmat vremuri agitate pentru uzină, dar și pentru locuitorii din Câmpulung. Gazda noastră este convinsă că la prăbușirea brandului Aro au contribuit atât sindicatele, cât și conducerea. Și-a adus aminte că, la un moment dat, Ion Țiriac a adus niște investitori germani, dar oamenii au aflat și au ieșit în stradă cu sloganul „Nu ne vindem țara”.
„Aveam treabă urgentă la Brașov, străzile erau blocate de manifestanți și am ieșit din oraș traversând dealuri și văi periculoase, la volanul unui Aro. Era o mașină foarte bună” își povestește aventura Emil Hagi. Fabrica nu s-a vândut, dar s-a prăbușit, pas cu pas, iar în anul 2005 s-a închis. „Puteam să rezolvăm multe probleme cu Aro, exista varianta unui vehicul pentru armată. În timp ce noi vorbim, Aro este mașina de bază a armatei române, în teatrele de război, deși nu se mai face de ceva timp. Ar fi fost bine pentru noi. Așa ce suntem? Suntem degeaba!” a încheiat Emil Hagi.
Text / Foto: Sorin BARBU
