La 41 de ani, Anna Szekely a decis, brusc, că este timpul să-și împlinească un vis pe care îl avea încă din perioada copilăriei și și-a luat permis de motocicletă. Iar ucenicia și-o face pe un Harley de 260 de kilograme. Știe sigur că va face multe călătorii pe două roți, dar nu o supără nici ideea de merge pe jos, de vreme ce a fost unul dintre creatorii planului „Via Transilvanica”, drumul de 1400 de kilometri care traversează România. Este foarte atrasă de Yoga și este mulțumită că pasiunea ei se îmbină de minune cu plimbările pe motor.
Cine ți-a transmis pasiunea pentru motociclete?
Anna Szekely: O mare fascinație pentru motociclete am avut-o din copilărie, atunci când în diferite filme, fotografii sau videoclipuri apăreau bărbați puternici, îmbrăcați cu costume din piele, călare pe diferite motoare „old school”, mari și americane. Apoi în adolescență am avut acces la și mai multe imagini cu motoare Harley Davidson, cu flăcări roșii și portocalii, choppere colorate, la televizor sau în revistele Metal Hammer. Atunci am început să exprim un vis, ce nu părea realizabil, mascat într-un fel de glumiță, cum că atunci când voi fi în vârstă, la pensie și putred de bogată, voi deține un Harley Davidson, chopper, custom made, pentru mine. Era important să fie micuț, potrivit pentru înălțimea mea și cu flăcări roșii-galbene pe el. Atunci s-a semănat sămânța pasiunii pentru motoare sau mai degrabă o anumită fascinație și admirație.
- Citește și: Andreea Moldoveanu: Cârlionți pe două roți
Anna Szekely: În orașul meu nu prea erau motoare la acea vreme, așa că îți dai seama cu ce admirație am văzut niște mobre micuțe deținute de doi băieți de la bloc. Apoi a fost o pauză până la facultate, desigur cu privit lung la ele, de la distanță, mai ales în străinătate unde puteai vedea tot soiul de modele. Dar, în anul I de facultate, spre marea mea mirare, colega mea, Flori, intră în sală, îmbrăcată toată în piele și cu o cască în mână. Am amuțit pentru o vreme și apoi a urmat o serie de întrebări: „Ai motor? Ai venit cu el la facultate? Mi-l arăți? Este greu să-l conduci? Mă duci o tură? Întotdeauna am vrut să mă urc pe un motor, mă dai și pe mine, te rog?”. Și Flori a răspuns și eu o ascultam, fascinată de prima femeie motoristă pe care o întâlneam, „în carne și oase”, care a continuat să mă uimească și în anii ce au urmat.
După facultate, Flori a mers cu motorul mult prin lume, prin Asia, singură, de fiecare dată când se întorcea, îi absorbeam poveștile – nu numai că era prin anii 2006-2007, când erau destul de puține motoare prin Cluj, darămite femei motocicliste. În plus era vorba și de colega mea, pe care o cunoșteam atât de bine și care plecase singură, în lume, nomadă, cu motorul. De câte ori ne vedeam după călătoriile ei, observam ceva schimbări pe chipul ei. Privirea mult mai profundă, pielea mult mai întinsă și strălucitoare, tonul vocii tot mai calm și așezat, emanau o pace și un echilibru, evidente.
- Citește și: Alexandra Catalina: O motociclistă „de-un metru și o căpșună”
Când ai mers prima oară pe motocicletă?
Anna Szekely: Prima oară am urcat pe o Mobra mică în fața blocului și am ieșit la prima intersecție. Atunci am mers câțiva metri uitând să întreb care este frâna. Se putea întâmpla un dezastru, dar nu a fost așa (râde). Mi-a dat niște senzații noi, deși la vârsta de 13 ani nu înțelegeam prea multe din sentimente și senzații. Apoi am fost pasager la Flori, la douăzeci și ceva de ani și apoi pasager la un amic, înainte de școala moto. Acest prieten a fost cel care m-a îndrumat spre școala de șoferi și am avut mare încredere în el pentru că avea o experiență foarte mare pe motocicletă și știam că mă poate susține și sfătui, așa cum s-a și întâmplat. Între timp, practicarea motociclismului s-a răspândit enorm de mult și din ce în ce mai mulți oameni cunoscuți mi-au ieșit în cale – parcă reprezentând niște semne că ar fi fain să aleg acest drum și eu.
Cum te-ai decis să începi cursurile de la școala moto?
Anna Szekely: Trebuie să recunosc că a fost destul de dificil pentru mine pentru că nu mai mersesem nici măcar pe bicicletă de la vârsta de 14 ani, iar până să încep cursurile nu am condusesem nicio motocicletă. Povestea a început acum doi ani, când m-a cuprins un val de curaj pentru introspecție adâncă, am început să meditez și mi s-au deschis câteva oportunități de a-mi confrunta fricile. Nu de a le învinge, ci de a le căuta, găsi, recunoaște și apoi confrunta. Una din aceste frici a fost condusul unei motociclete. Mă gândeam că aș dori să încep, dar aveam nevoie de o motivație mai serioasă.
Am împlinit 40 de ani și una dintre dorințele pe care mi le-am pus era să am un motor. Și la 41 de ani, foarte neașteptat și brusc, am primit oportunitatea materială de a achiziționa o motocicletă. Prima opțiune și primul gând m-au dus la un Harley, dorința mea veche din adolescență! Și, da, am cumpărat un Harley și apoi m-am apucat de carnetul de conducere. Este second-hand și nu are flăcări (râde), dar este un vis împlinit, care nu părea că se va realiza vreodată. Noroc că aveam deja categoria B de aproape 20 de ani, acest fapt mi-a ușurat puțin școala.
Cum a fost examenul?
Anna Szekely: Am început cursurile pe un Suzuki 125, pe care l-am dibuit mai greu, am trecut pe Hornet și apoi pe motorul de examen. Acela a fost mare și greu! Am avut la dispoziție doar o săptămână să învăț să-l manevrez și să mă obișnuiesc cu poligonul. Era prea înalt, deși asta s-a rezolvat din șa și era prea greu. Făceam febră musculară la brațe și ajungeam acasă frântă de obosită, de la concentrarea cu care abordam cursurile. Apoi, în penultima zi înaintea examenului, instructorul a văzut că „opturile” mele nu sunt cele mai bune și mi-a recomandat să mă gândesc bine dacă vreau să merg la examen sau nu. M-am simțit jignită și frustrată, dar m-am ambiționat și până seara am exersat la doar „opturi”. Ziua următoare am mers la examen și am fost admisă la ambele probe. Altă frică pe care mi-am confruntat-o – carnetul.
Entuziasm, teamă, bucurie, sperietură, frică, adrenalină
Care este starea de spirit cât urci pe motocicletă?
Anna Szekely: Starea de spirit? Aș zice mai degrabă sutele de stări emoționale prin care trec. Încă! De la entuziasm la teamă, de la bucurie la sperietură, de la frică la adrenalină, dintr-o extremă într-alta, un carusel de emoții de care nu le-am trăit niciodată. Îmi vine să zbier, să plâng și să râd în același timp, și da, uneori chiar îmi iese. Încă nu am mers așa mult cu motocicleta să pot să compar cu meditația, însă am văzut un documentar în care concluzia unei cercetări spunea exact acest lucru, că mersul pe motocicletă se compară cu meditația – fiindcă ambele exerciții mentale, stări de spirit, necesită prezența „în moment”. Trebuie să fii tu acolo, doar cu tine, în acel moment, toată atenția ta este în prezent și corpul tău este ancorat în șa. Nu am încă toate aceste trăiri, dar știu că la fel ca și meditația, motorul te schimbă și fizic, chipul devine mai luminos, privirea mai adâncă, emani o liniște și pace – exact cum văzusem chipul prietenei mele, Flori. Atunci mi-am dat seama de unde are acest echilibru și pace interioară, vizibile fizic.
Spuneai că ai un Harley… Ce model este și cum te „înțelegi” cu el?
Anna Szekely: Conduc un Harley Davidson Iron 883, pentru că, așa cum spuneam, întotdeauna mi-am dorit un Harley, iar acest model a fost și accesibil ca preț, dar cam singurul care se și potrivește înălțimii mele. Porecla lui este „Baby Harley”, fiindcă este cel mai mic, ca putere și greutate. Însă are totuși 260 kilograme, ceea ce nu este foarte ușor pentru 158 centimetri de femeie. Dar m-am îndrăgostit de el, vreau să îl învăț bine și să am în plan mai multe călătorii cu el. Deocamdată aceste scurte ture de învățare mă entuziasmează și mă fac să vreau tot mai mult. Mă bucur de fiecare mic progres și îl procesez, uneori gândesc prea mult, știu, dar exersând, vreau să îmi însușesc, încet, dar sigur, arta de a conduce motocicleta. În ritmul meu, cu răbdare și mult respect față de motor și trafic și mine.
Cât de des mergi cu motocicleta? O folosești și când mergi la serviciu?
Anna Szekely: Eu lucrez la un ONG, Asociația Tășuleasa Social, care are sediul în Pasul Tihuța, unde lucrez și locuiesc. Este la o distanță de 50 km de orașul Bistrița, unde mi-am ținut motorul pe timp de iarnă pentru că aici, la munte, temperatura este cu câteva grade mai mică față de oraș. Astfel aștept să se încălzească bine asfaltul și serile să nu fie sub zero grade și voi ține motorul aici, voi începe să fac naveta cu el, oriunde voi avea de mers. Desigur, treptat, fiindcă nu m-am pornit încă la drum singură. Locul de muncă și motocicleta se împacă, deocamdată, pentru că am de gând să fac destul de multe deplasări pe motor.
Citește și: Andreea Iancu: Moto-fericirea se ia
Via Transilvanica și Ghidul Drumețului
Știu că asociația voastră a avut un rol important în construcția Via Transilvanica…
Anna Szekely: Tășuleasa Social este organizația care a făcut Via Transilvanica, un traseu de lungă distanță, de 1.400 km, care începe la Putna, în Bucovina și se termină la Drobeta-Turnu Severin, tocmai la Dunăre. Se parcurge pe jos, călare sau cu bicicleta. Construcția acestui drum a presupus multe deplasări și încă mai sunt necesare o mulțime de drumuri de făcut pentru organizare, mentenanță, întâlniri sau organizarea de evenimente pe traseu, așa că aș dori să îmbin utilul cu plăcutul și să merg călare pe două roți. Avem un exemplu, totuși, în care un grup de prieteni, de la Love Ride Tours, Călare pe Două Roți și membri Bikers for Humanity, au făcut în paralel traseul, pe șosea, atingând punctele terminus din fiecare zi și colectând ștampilele în „Carnetul drumețului”. A fost o excursie de plăcere și nu a depășit limitele regulilor nescrise ale traseului, acesta fiind parcurs în paralel și pe asfalt și nu pe cărările din păduri și de pe dealuri, unde accesul vehiculelor motorizate este interzis, imposibil sau încalcă limitele bunului simț.
- Citește și: Denise Vișineanu: Călător pe tărâmul făr`de noapte
Regenerarea universului rural prin cele patru sute de localități pe unde trece traseul, în care locuiesc aproximativ 1,5 milioane de oameni, punerea în valoare a patrimoniului natural, arhitectural și cultural al celor 1.400 km de traseu (traseul trece prin 12 situri UNESCO), dezvoltarea turismului „pe-ndelete” în zone mai puțin turistice, încurajarea unui stil de viață sănătos și petrecerea timpului liber în natură și în legătură cu aceasta, descoperirea valorilor autentice ale universului rural, toate acestea stau în spatele motivației de a face acest traseu. Anual trec pe aici o medie de 15.000 turiști, cu tendință de creștere/dublare în fiecare an.
Via Transilvanica se bucură de notorietate la nivel național și internațional, iar ținta asociației noastre este ca această cărare să fie unul din primele zece trasee de lungă distanță la nivel mondial. Prin urmare, cu ajutorul ambasadorilor proiectului, drumeților și turiștilor care au parcurs părți din traseu, al premiilor internaționale câștigate, beneficiarii indirecți sunt toți cei care au auzit de proiectul de țară Via Transilvanica și se bucură în urma acestuia.
Știu că ai lucrat și la „Ghidul drumețului pe Via Transilvanica”. Dacă poți ne spui de unde a venit ideea acestui proiect…
Anna Szekely: Via Transilvanica este primul traseu de lungă distanță din România, este „drumul care unește” Putna de Drobeta-Turnu Severin și dezvăluie două mii de ani de istorie a Transilvaniei. Este un proiect al organizației Tășuleasa Social, care desfășoară acțiuni cu caracter educațional, social, de mediu, cultural. Via Transilvanica este un drum care sparge barierele dintre generații și culturi- este dedicat acelor persoane care, indiferent de vârstă, experiență sau locul de unde vin, sunt pregătite ca, pe perioada călătoriei lor, să reducă activitatea de peste zi la mers și numărul obiectelor personale pe care le transportă în rucsac la un minim necesar. Înainte de toate, acest fel de drumeție poate fi o sursă de bucurie, de vindecare sufletească sau meditație. Acest drum este și despre diversitate pentru că peisajele care se dezvăluie, pe măsură ce se trece de la o etapă de drum la alta, sunt la fel de diferite ca localnicii întâlniți pe drum sau oamenii care străbat acest traseu. Astfel, se pot descoperi repere importante ce țin de identitatea țării noastre și a locuitorilor săi.
Un aspect de care sunt foarte mândră este „Ghidul drumețului pe Via Transilvanica”, o carte pe care am avut imensa plăcere să o scriu. Pentru mine, personal, a fost important ca Via Transilvanica să fie un traseu pentru oricine. Am vrut să îl facem cunoscut pentru oameni de toate vârstele, de toate nivelurile de pregătire fizică, de toate mediile sociale sau economice etc. De aceea am creat un grup de femei al cărui scop a fost să documenteze traseul pentru această carte, care nu este un ghid tehnic obișnuit, chiar dacă este plină de informații și detalii importante. Această carte este mai degrabă o poveste de drum scrisă pentru a crea poftă de drumeție și din dorința a-i face pe oameni să se ridice de pe canapea și să își pună bocancii de drumeție.
Povestea celei mai lungi galerii de artă din lume
Cum ați ajuns la această idee, de a sculpta bornele și de a le transforma așa cum se spune în „cea mai lungă galerie de artă din lume”?
Anna Szekely: Pe lângă faptul că traversează zone spectaculoase, Via Transilvanica este unică în lume în ceea ce privește semnalizarea sa. Drumul este marcat cu pietre kilometrice din andezit care au fost sculptate individual de artiști din România și chiar de unii din străinătate. Aceste pietre masive, făcute din una dintre cele mai aspre roci care există, au devenit o expoziție de artă care se întinde pe 1.400 de kilometri: din nord-estul României, în Bucovina, până la Dunărea albastră, în sud-vest. Această funcție se adaugă unei alte funcții foarte importante, care asigură că nimeni nu se va rătăci vreodată pe Via Transilvanica. Pur și simplu urmați pietrele sculptate frumos care vă ghidează înainte!
Lucrezi și la alte proiecte în acest domeniu?
Anna Szekely: Acum lucrez la „Ghidul biciclistului pe Via Transilvanica” – pentru cei care doresc să parcurgă traseul cu bicicleta sau bicicleta electrică – cu ajutorul unor bicicliști profesioniști care au parcurs întregul traseu, o să iasă un îndrumar în ceea ce privește zonele mai tehnice, echipamentul adecvat sau hărțile pe porțiuni. Cu cazări recomandate, puncte de hidratare, posibilități de deplasare până la și de la finalurile de etapă ale cărării.
Ce spun cei din familie despre pasiunea ta pentru motociclete? Au încercat să te convingă de faptul că nu este o idee bună?
Anna Szekely: Nimeni din familia mea nu are această pasiune, în afară de nepoțelul meu de cinci ani, care merge cu un mini-atv, echipat și neînfricat. Altfel nu am decât prieteni și cunoștințe cu această pasiune. Mulți dintre cei pe care îmi sunt apropiați au crezut prima oară că glumesc, iar apoi au devenit curioși, dar m-au și încurajat. Nu m-a oprit nimeni în a-mi urmări visul, dar simt îngrijorarea fiecăruia în parte. Mă bucur și sunt recunoscătoare, însă, că îi simt aproape și nu mă descurajează sau opresc din trăitul acestui vis. Cunoscuții motocicliști își oferă ajutorul în orice, pentru că fiecare a trecut prin această perioadă de începător și toată lumea știe cât este de greu, mai ales la început, să îți treci peste toate fricile. Am tot sprijinul comunității moto din oraș de unde primesc, sfaturi, propuneri de ture și chiar s-au legat și câteva prietenii cu fete motocicliste. Am avut și cunoscuți care au fost surprinși că eu, la 41 de ani, m-am urcat pe două roți și dețin o bestie de motocicletă. Unii poate au îndoială în priviri, dar sincer nu am dat prea multă atenție celor care mă privesc cu ochi critici. Am intrat în această aventură cu capul înainte, inima deschisă și curioasă pentru ce mă așteaptă, altceva contează prea puțin.
Cum a descoperit WIMA
Care sunt sfaturile pentru doamnele și domnișoarele care își doresc să meargă pe motocicletă? Dar pentru cele care ezită?
Anna Szekely: La școala moto erau fete de 17 ani, care veneau în vizită la poligon, învățau să conducă femei de 40 de ani, cu copii mari, care la rândul lor aveau deja motor. Am văzut și o doamnă de 62 de ani care își dorea carnetul de conducere. Eu cred că dacă cineva își dorește ceva din suflet, suficient de puternic, poate să reușească. Nu contează vârsta, greutatea corpului, pregătirea fizică, ci contează ambiția, perseverența și munca investită. Exact din aceeași perspectivă s-a „construit” doar de către femei și „Ghidul drumețului”, despre care ți-am povestit… Sunt perfect conștientă că mai am multe de învățat și mai ales de practicat. Trebuie să exersez mult pe motorul propriu, la noi în oraș neexistând programe de perfecționare sau conducere preventivă pentru începători. Sunt încrezătoare că voi reuși cu ajutorul persoanelor care mă sprijină. Și sfatul meu este să aibă mereu pe cineva de încredere alături, poate chiar să caute un cerc de femei motocicliste, cum este și Asociația Femeilor Motocicliste din România (WIMA România), care pot să fie de mare ajutor prin faptul că dau sfaturi, inspiră și fac legături importante, pe cât posibil cursuri sau exerciții de dezmorțire/perfecționare, atenție maximă și a fi în prezent cu încredere în momentul trăit.
- Citește și: Alexandra Anisie: „Călătoresc, tot timpul, cu mintea deschisă”
Cât de important este echipamentul?
Anna Szekely: Aș vrea să spun că după o motocicletă bine pregătită și întreținută, perfect funcțională, echipamentul este următorul aspect extrem de important. Nu am făcut excepții cu alegerea echipamentului, am ascultat review-uri, sfaturi, am căutat filmulețe și am ales echipamentul care mi-a fost adecvat. Să fie pe stilul meu, pe plac și cel mai important, super sigur, cu certificările necesare și protecțiile nelipsite. Nu recomand să se facă compromisuri la echipament și trebuie să se urmărească tot timpul noutățile în domeniu, pentru că lucrurile evoluează mult și rapid, din acest punct de vedere. Astfel mi se par importante și cursurile de mecanică moto, așa mai învățăm cum să pregătim motocicleta pentru un nou sezon și cele amintite mai sus, cursurile de conducere preventivă.
Cum ai ajuns în WIMA?
Anna Szekely: La școala moto, într-o zi, instructorul a văzut că sunt interesată și entuziasmată de tot ceea ce înseamnă două roți și nu doar să obțin carnetul, am întrebat mult de femeile care au făcut deja școala și ce fac ele acum, de comunitatea moto din oraș și într-o zi mi-a adus câteva numere de la o revistă moto unde am citit articol amplu despre WIMA și WIMA România și am fost foarte uimită… Era exact ceva ce căutam, alături de alte femei faine și curajoase care acum mă fascinează încontinuu cu realizările și poveștile lor. Le-am căutat pe internet, am găsit site-ul lor și le-am scris un mail, că aș dori să mă alătur asociației, însă nu pot încă pentru că sunt la școala de șoferi. Am primit un răspuns foarte rapid, în care fetele erau încântate să mă cunoască și de faptul că doresc să mă alătur lor. Până am mai tras de timp și am făcut demersurile, am reușit și să termin școala și să iau carnetul, apoi peste iarnă ne-am intersectat drumurile și am și cunoscut o parte din femeile motocicliste. Am plecat fericită de la acea întâlnire, convinsă că „ this is the beginning of a beautiful friendship” (n.r. acesta este începutul unei frumoase prietenii) – și așa a și început.
- Citește și: Samuela Rigo: „Dumnezeu mi-a mai dat zile”
Cât de mult te ajută prezența într-o asociație de motocicliste?
Anna Szekely: Încă nu am mers împreună cu fetele, sper să mă alătur în curând, însă am impresia că în ceea ce privește motociclismul, este ca într-o mare familie, unde orice întrebare sau problemă ai, vei fi ajutată. În mediul înconjurător nu îmi dau încă seama cum mă ajută prezența în WIMA, (știu sigur că se uită oamenii impresionați la logoul asociației) însă pentru mine personal contează mult. Contează faptul că am cunoscut femei incredibile, care în afară de faptul că sunt motoriste sunt doctorițe, avocate, contabile, salvează vieți, se implică în societatea civilă. Și sunt și deștepte, frumoase și mereu pregătite pentru orice. Niște supereroine! Nu am cum să nu fiu copleșită de complexitatea lor și să nu fiu onorată că sunt cu ele în aceeași organizație. Pe mine mă motivează și inspiră fiecare din aceste zeițe. Și atunci te întrebi: „ Eu cum să nu pot? Sau cum să nu încerc măcar?”.
Yoga și călătoriile pe motocicletă.
Ce planuri de călătorii ai? Unde ai vrea să mergi?
Anna Szekely: Majoritatea concediilor mele sunt în familie și de obicei în perioadele mai reci la noi, mergem în locuri mai calde. Dacă de curând am carnet de moto, am să profit de acesta și în călătoriile mele și am să merg și cu motocicleta. În rest, pe Via Transilvanica merg pe jos, pentru documentarea ghidului și nu pot folosi motocicleta, însă până în județul sau zona care urmează a fi nou amenajată sau documentată am să merg pe două roți. Drumeția, în sine, va fi pe jos. Am experiența pelerinajului pe jos încă din anul 2015, când am făcut 1.000 de kilometri pe Camino de Santiago și la aceștia adaug și cei 1.400 de km pe Via Transilvanica, făcuți pentru documentarea ghidului. Dar motorul îl voi folosi și în aceste deplasări, dacă se ivește șansa.
- Citește și: Dana Purgaru: „Experiența, viteza redusă și echipamentul m-au ajutat să scap cu viață”
Despre yoga și motociclete
Am văzut pe Facebook că ești foarte atrasă de mișcare în aer liber și de Yoga, dacă poți să-mi povestești puțin cum ai descoperit această pasiune. Care sunt avantajele și câteva dintre „secretele ascunse”?
Anna Szekely: Mișcarea în aer liber se leagă și de munca mea la Tășuleasa Social și de faptul că locuiesc la munte și drumețiile sau plimbările în aer liber sunt nelipsite. Yoga am descoperit-o acum mulți ani, ca o mișcare a omului leneș, în casă, la căldură și să nu fie prea greu. Așa am început să practic după câteva videoclipuri de pe internet, câțiva ani în șir. Apoi, pe timp de pandemie, am găsit un studio din București, la recomandarea unei prietene, care făcea yoga online. Atunci a pornit pasiunea puternică pentru practicarea Yoga, după care, în anul 2019 am făcut și un „teacher training” cu profesorul meu din India. De atunci nu m-am oprit și descopăr multe lucruri care pot fi foarte folositoare la motociclism, de exemplu mișcări de relaxare ale zonelor suprasolicitate la condus sau invers, înfruntarea unor frici în practicarea diverselor posturi inversate, la care, de cele mai multe ori, frica ne oprește. În motociclism folosești calmul, detașarea de stres sau momente de panică și concentrarea pe aspectul de condus.
Deci, ai găsit o legătură între cele două…
Anna Szekely: Astfel, este o energie reciprocă, un schimb interesant de emoții și energie. După cum spuneam, ambele practici sunt o formă de meditație, atât motociclismul cât și yoga și îți permit să fii tu cu tine în acel timp pe care ți-l iei ca să practici sau să conduci – și te obligă să fii acolo, în prezent, cu toată atenția și energia concentrată pe momentul respectiv. Personal, cred că aceste „momente personale sau ale „eu-lui” (me-moments), lipsesc cu desăvârșire la mulți dintre noi, în ziua de azi. Oamenii sunt mult prea ocupați cu altele decât cu propria persoană, care merită, din când în când, un respiro – eu mi-l iau atunci când practic yoga și când merg în tură de motor. Alții merg la terapie, alții fac dansuri, dar au acea oră, în care atenția merge spre interior și haosul extern și apoi intern se liniștește pentru un timp. Cred din ce în ce mai mult că fiecare are nevoie de aceste treziri ale spiritului, sau liniștiri ale haosului interior și exterior.
În proiectul Via Transilvanica am descoperit pe teren faptul că societatea românească, preponderent rurală, are ca stâlp de sprijin femeile. Orice gospodărie pe care o vezi pe traseu este întreținută de o persoană de sex feminin, micile afaceri locale sunt inițiate de obicei de acestea și găsești multe alte femei care au ocupații interesante, masculine chiar, pe care le fac bine, susținut și implicat. Pe traseul nostru, nu am găsit discriminare din acest punct de vedere, mai mult decât atât, femeile sunt în preponderență mai numeroase în ceea ce privește turismul (mai ales cel rural).
Astfel, cred că ele nu trebuie să lipsească din domenii considerate încă masculine, ca motociclismul, dacă ele sunt capabile să facă asta, fac bine acest lucru și le face plăcere. Mai mult decât atât, dacă ele se organizează în diverse forme asociative, cred că se pot întâmpla lucruri minunate, idei sunt nenumărate, inițiative frumoase și mai multe și motivația reciprocă începe atunci când se fac lucruri bune împreună. De acolo vine schimbarea și poate vor deveni stâlpi de sprijin al societăți. Nu este o concurență, nici o dovadă nimănui, este libertatea de a exercita o pasiune la fel ca oricare altă ființă umană. Și să fim serioși, sunt și foarte faine pe motoare! Asfalt uscat, cale bună și Namaste!
